din batranetea ucenicului alchimist

Ați plecat la Litere în Cluj. De ce nu la București?
După terminarea liceului, am dat mai întâi la Facultatea de Filozofie din București. Pe aunci aveam naivitatea să cred că filosofia (pe care astăzi o privesc cu foarte multă circumspecție) îți poate oferi niște soluții de viață. Și nu știam că în instituțiile de învățământ superior din România nu se studiază de fapt filozofie, ci ideologia partidului comunist. Subiectele de la examenul de admitere aveau însă să mă lămurească pe deplin: (1) Unitatea materială a lumii (2) Creșterea rolului conducător alpartidului în epoca societății socialiste multilateral dezvoltate. La al doilea subiect n-an scris nimic, pentru că nu eram în temă și, firește, n-am reușit.

Și ați început să-nvățați pentru Litere. Singur sau cu Cuza?
Singur. Părinții mei nu aveau bani să mă mediteze. Am făcur doar puțină pregătire la gramatică (în liceu nu erau ore de gramatică), dar nu cu magistrul Cuza.

Cum de n-ați făcut armata?
După mai multe comisii și internări în Spitalul Militar unde am dat de un psihiatru cumsecade și am fost găsit… puțin dus cu pluta.

Era pe bune sau ceva aranjat?
Era pe bune.

Și cum a fost anul de stat acasă?
Cu multe lecturi, cu aventuri goliardice, cu câteva caiete de versuri… dar și cu pericolul de a fi săltat de miliție pentru parazistism. Am încercat să-mi găsesc nisste locuri de muncă, dar altceva decât muncitor necalificat într-una din uzinele de atunci ale Brașovului (de care după ʼ89 s-a ales praful și pulberea), nu se putea obține dacă nu aveai niște pile solide… Am fost câteva zile ajutor de electrician, apoi am vrut să mă angajez la tipografie, dar am fost respins la vizita medicală. Singura soluție rămânea facultatea, așa că m-am pus pe învățat. și am ales literele pentru că aici aveam cele mai mari șanse de a reuși.

Bun, deci ați eșuat la filozofie și v-ați decis pentru Litere.
Da. Și oscilam între București și Cluj, iar în cele din urmă am ales Clujul: acolo era prietenul meu Țeposu și acolo era și revista Echinox despre care auzisem lucruri extraordinare. N-am regretat niciodată această opțiune, pentru că, în mod poate nu chiar neașteptat, am regăsit la Cluj câteva din coordonatele spiritului șagunist despre care vorbeam și pentru că în facultate m-am bucurat de cursurile unor profesori admirabili: Doina Curticăpeanu, Ioana Em, Petrescu, Ion Vlad, Mircea Zaciu, D. D. Drașoveanu, Ion Vartic, Ion Pop, Gabriela Tureacu, Dumitru Radulian.

Care era pe atunci atmosfera din redacția Echinoxului?
Pentru că era o revistă studențească, cu o difuzare limitată, Echinoxul era cenzurat cu mai puțină înverșunare decât alte publicații, iar concesiile de ordin ideologic ce i se impuneau erau minime. Știi că era singura publicație din România pe care nu scria Proletari din toate țările, uniți-vă? În redacție exista o mare libertate spirituală. Pe atunci revista era condusă de Ion Pop, Marian Papahagi și Ion Vartic și coordonată din umbră de Mircea Zaciu, încercând să urmeze tradiția Cercului literar de la Sibiu. Eu am fost introdus la Echinox de Radu G. Țeposu, am debutat încă din primul an de facultate cu o recenzie, apoi cu un grupaj de poeme, iar din anul doi am făcut parte din colectivul de redactori. Omul de care mă simţeam cel mai apropiat din „tripleta“ conducătoare a Echinoxului a fost Ion Vartic. Dacă mare parte a dispoziţiilor mele către critică (nu ştiu cât de serioase şi de profunde) n-ar fi fost disipate în timp de tentaţia mai puternică a poeziei, eseurile lui Vartic ar fi putut să-mi fie model. Dar nu cred că aş fi reuşit să fiu la fel de fascinant şi de sclipitor. Oricum vreau să ştii că în epoca mea echinoxistă, şi chiar mult timp după aceea, mă străduiam să scriu poeme care să-i placă lui Vartic. De altfel, debutul meu editorial, la Dacia de pe vremuri, s-a bucurat de girul său generos, iar unele aspecte din poezia mea (artificiosul, teatralitatea, gustul pentru bufonada lugubră, barochismele de tot felul) au fost potenţate şi de contactul cu omul şi profesorul Vartic.

După ce Radu G. Ţeposu v-a convins să mergeţi la Cluj, bănuiesc că a existat o boemă universitară, nu era doar mirajul Echinoxului la mijloc. Ce se-ntâmpla, mai exact, pentru că – iarăşi bănuiesc – tânărul Soviany pe care l-am văzut filmat în ultimul an de liceu părea uşor de cucerit, deci predispus la o căsătorie rapidă? Cum s-au derulat evenimentele? Aţi căzut sub vraja marii iubiri sau momentul s-a amânat?
A existat firește și o boemă clujeană, cu Țeposu, cu Groșan, cu Lucian Perța, cu Andrei Zanca, precum și cu alții care au avut ideea fericită de a se lăsa la timp de literatră. Domnea și aici gustul pentru gestul de frondă, dar și spiritul de farsă alimentat mai ales de Ion Vartic. Ne plăcea să împrumutăm fizionomia unor personaje absurde. Bunăoară, frecventam cu asiduitate, împreună cu Groșan, cinematograful din apropierea fostului cămin Avram Iancu, dar mergem doar la filmele românești, coreene și chinezești, pe care le vizionam pe fiecare de mai multe ori. Uneori eram singurii spectatori din sală, filmul riula doar pentru noi și bănuiesc că angajații cinematografului ne socoteau nebuni și ne urau de moarte. Dar boema clujeană n-a durat prea mult. Așa cum bine ai intuit, eram pe atunci un soi de june Werther foarte lesne de cucerit. Au fost mai întâi câteva tumultuoase pasiuni brașovene, cu toată recuzita romantică de rigoare (încă se mai purta). Într-o noapte – îmi amintesc – m-am apucat să urlu tirade de dragoste sub ferestrele uneia din adoratele mele de atunci, vecinii au chemat poliția și m-am pomenit cu o amendă de o mie de lei, despre care n-am suflat bineînțeles nimănui nici o vorbă, sperând într-un miracol. Miracolul însă nu s-a produs și peste câteva săptămâni taică-meu s-a pomenit la ușă cu un personaj care intenționa să-i pună sechestru pe lucrurile din casă pentru că amenda nu fusese achitată la vreme…Deci, după aceste „mari pasiuni“ de liceu m-am îndrăgostit încă din primul an de facultate cu o colegă care îmi va deveni soție șI cu care aveam să conviețuiesc mai bine de douăzeci de ani și să am patru copii.

Dacă tot am ajuns aici, ce rol au jucat experiențele amoroase în destinul dumneavoastră de scriitor ?
N-am fost nici pe departe un Casanova, dar am crezut mereu în instituția muzei. După mine, starea ideală a artistului e aceea de a fi tot timpul îndrăgostit. Dragostea declanșează în noi niște forțe creatoare nebănuite, iar scrierea unei cărți seamănă foarte mult cu conceperea unui copil, Cartea, ca și copilul, are nevoie de un tată și de o mamă… În primii vreo douăzeci de ani de căsnicie, nu mi-am înșelat însă niciodată soție, deși de la un moment dat relația noastră începuse să se degradeze. Au fost, e drept, câteva mici pasiuni platonice, din care s-au născut poeziile de dragoste din Alte poeme de modă veche și unele pagini din Monte Negro. A fost apoi episodul Dilecta (sau dacă vrei Miruna, căci relația era oricum de notorietate) – o pasiune care m-a cuprins pe neașteptate și cu o violență teribilă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: