fati

Trecerea de la poezia obiectelor la o perspectiva textualizantă, legata de prezenţa „ochiului disfuncţional” se face simţită şi în lirica lui Vasile Petre Fati. Aici văzul textualizant dobândeşte aspectul „vederii de sus” care duce la aplatizarea lucrurilor şi la transformarea lumii în pagină, în timp ce dispoziţia de a genera text se corelează cu cucerirea locurilor înalte, care permit „lectura” realului: ”Să urci la cafeneaua aeroportului,sus,/În vreme ce afară ploaia e ca vechile egipţiene./Să deschizi uşa,si astăzi e o zi,/Cineva sa vorbească despre pianele Storck/Mai frumoase ca ţestoasele oceanului./Aeroportul miroase a mere coapte, a ursoaică/Obosită, a lingouri./Mâine voi uita locul acesta şi pe cei care mă privesc acum./Afară păsări stranii se lovesc de ferestrele mari,orbite de lumină” (Cafeneaua aeroportului). În viziunile poetului, construite după principiul configuraţiilor, lucrurile au tendinţa ciudată de a se reduce la suprafeţe şi sunt dotate cu o energie absorbantă neobişnuită, identificându-se astfel cu materialele (hârtia, papirusul) care pot servi de suport al operaţiei de inscripţionare. Astfel ‚pătura roşie” , invocată in poemul O scară, sugerează tocmai absorbţia lumii şi, odată cu aceasta, a vieţii in textualitate, ea fiind perfect analoga cu suprafaţa lipsita de adâncime a textului. Prezentă în acelaşi context, ”moneda pierdută” este, la rândul ei, în legătura cu pierderea „valorii de schimb” a semnului care nu-şi mai poate comunica decât propria vacuitate semantică: ”Scara e pustie, nu se întâmplă nimic aş putea să urc/În odaia de sus, lumina cade acolo/Peste o pătură roşie, pot să uit pentru ce am venit aici,/Gândeşte-te, m-am născut in zodia Balanţei,/Gândeşte-te la strada Capucinilor,/Aici sunt doar scaune mici de lemn, bune pentru demon,/(El cumpăra lucruri de nimic) in piaţa oraşului/Pierduta e moneda de argint printre boturile animalelor,/Scara e pustie la amiază,/Şi eu îmi amintesc o grădină verde cu cai”. Realul nefiind altceva decât o textură de semne, percepţia lui se constituie acum intr-un „act de lectura”, astfel că universul poetic al lui Vasile Petre Fati poate lua aspectul laboratorului hermeneutic, înzestrat cu „corpuri de iluminat” şi „aparate optice”, e o lume unde „proteza” tinde să ia locul „organului viu”, iar privirea are nevoie de „anexe artizanale”, subliniindu-se astfel artificiozitatea scrierii şi a textului: ”Era un pianist la marginea oraşului,cântând/Ca la marginea mării. În cartierul acela/Tramvaiele porneau de la cinci. Câteva fete de la internat/Îi aduceau cele de trebuinţă./Cu gulere albe,/Ele iubeau gunoaiele oraşului./Când se întuneca devreme puteai să scrii o scrisoare/În toată regula, despre cum o duce pianistul/De la marginea oraşului,/dacă mai este acolo pe câmp, cu hăiniţa lui de culoarea/iepurilor de casă,/Şi de ce cântă mazurca aceea veselă, înnebunitoare./Puteam sa bem şampanie si sa ne gândim la şepcuţa lui de ceferist/Cu care îşi câştiga existenta ca un om al tuturor timpurilor/Atunci fiecare îşi scotea lupa lui/Şi-l privea, de departe, pe pianist/cu o mare teamă în suflet”(Un pianist la marginea oraşului). Conştiinţa „alogenităţii” ce caracterizează textul in raport cu lumea empirică a obiectelor face ca poetizările lui Fati să fie populate cu reprezentările antropomorfe ale „străinului” si „îndepărtatului” (aşa cum este „mătuşa din Camciatka”, invocată intr-un poem), în timp ce obiectele cele mai banale dobândesc tot mai mult aspectul semnului vidat de semnificat, devenind „anvelopele” unei semnificaţii absente, cu care „ochiul disfuncţional” alcătuieşte serii nesfârşite de mozaicări. Şi mai semnificativ este faptul că aceasta vacuitate semantică se instaurează odată cu „moartea Tatălui” ca instanţă semnificantă, se leagă aşadar de criza funcţiei simbolice a limbajului şi duce la obturarea privirii, la transformarea textualizării dintr-o „artă a văzului” într-o „arta a pipăitului” care se foloseşte de materia hiper-opacă a anvelopelor fără conţinut: ”Voi care m-aţi iubit si m-aţi iubit/Gândiţi-vă la mine ca la un om singur./Dar acum lăsaţi-mă sa ating cu mâna/Pelerina de ploaie a tatălui meu mort./Ea este acolo, roasă pe margini,/Cu buzunarele umflate de flori de câmp./Mânecile ii atârnă de o parte şi de alta./Ai putea să dansezi cu ea/Si chiar s-o loveşti,/O lovitură năprasnică şi ploaia să se audă pe acoperişe/(O,tata,eşti mai slab decât fiul tău!)/Şi incă odată s-o loveşti./Voi care m-aţi iubit si m-aţi iubit,/Lăsaţi-mă acolo” (Pelerina de ploaie). Jocul cu semnele nu întârzie însă să-si dezvăluie, şi aici, faţa terifiantă; el este un act nimicitor şi autonimicitor, legându-se de data aceasta de imaginea „ochiului devorator” care malaxează realitatea. În timp ce oroarea de text ia aspectul refuzului de fi privit,”citit” şi, în cele din urmă, textualizat, prin care actantul liric încearcă să se sustragă „morţii in text”, pe care îl evocă imaginea părului ca metaforă a reţelelor textuale: ”Dacă mă vei privi in faţă va fi un semn al cruzimii/Părul tău negru îmi aduce aminte de războinici căzuţi./E timpul când ziua sfârşeşte/Pe strada Marc Aureliu./Ah! Într-un oraş îndepărtat prietenul meu/Creste cactuşi ca în vremea/Vechii civilizaţii./Trebuie să am spiritul tare la căderea serii/Ca o mireasmă îndepărtată,/Dacă nu va fi astfel, spune-mi ce se va întâmpla odată cu aceste poeme?/sau tine doar ochii închişi” (Ochi închişi).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: