abăluţă

Intr-o buna parte a ei, lirica lui Constantin Abăluţă este una a substanţelor transparente si a obiectelor reflectorizante, care evocă actul de semnificare. Prezenta actantului liric în ipostaza lui de operator textual, provoacă însă, aproape instantaneu, opacificarea suprafeţelor speculare. el devenind, în felul acesta, agentul unui proces de de-simbolizare, care duce la transformarea „universaliilor” (simbolul transparent in totalitate) in „realii”, în semne-obiect din care privirea face materialul unui act pur, a cărui finalitate se afla doar in el însuşi: ”Mai trece o zi/duc iar priza portabilă dintr-o cameră în alta/schimb iarăşi apa la florile din vază/mă privesc în oglindă şi nu văd nici un chip/în plus atâta timp cât stau in faţa ei/oglinda devine opacă. Simt:chiar ziua care trece trece/doar in apa vazei şi-n curentul electric din priză/pe mine ocolindu-mă” (Aceleaşi nisipuri).Ca şi la Almosnino sau Fati, privirea e instrumentul unor experimente optice care vizează conexiunile şi configuraţiile oculte ale realului, examinând lucrurile din unghiuri si perspective neobişnuite. Ea acţionează asupra distanţelor şi a spaţiului, îl verticalizează, imprimându-i o mişcare ascensională fără ţintă precisă, legată de aspiraţia de a atinge, în spirit experimentalist, ultimele limite ale experienţei şi ale limbajului: ”Singur/şi marea bubuind fără veste/îmi arată că singurătatea e unicul/obiect al genezei/îmi deschid pleoapele pentru întâia oară/mi le scutur de nisip/şi privesc in zare spre oraşele/care sclipesc depărtate şi mute/ca nişte baloane înălţate de copii” (Marină într-un creier).Textualizarea va exprima, în această ordine de idei, tensiunea din interiorul semnului, care nu mai este „element de limbaj”, căci si-a pierdut, odată cu sensurile uzuale, funcţia de comunicare, tinzând, în schimb, să devina element de „supra-limbaj”, capabil să articuleze indicibilul şi inominabilul. Această tensiune e figurată prin paradoxala „luminescenţă opacă” a textului , care constituie „urma” unei semnificaţii absente şi totodată prezente , manifestându-se ca un „spasm” al rostirii, în tendinţa ei, niciodată actualizată, de a ieşi din ea insăşi, astfel încât producţia textuală se concretizează in irizări si fosforescenţe, în cuante de substanţă luminescentă care doar etalează Sensul intagibil, transcendent oricărui act de semnificare: ”In cavitatea stâncii s-a strâns apa/privesc suprafaţa lucitoare/mă recreez in gesturile altora/mă odihnesc in pulberea magnetică/a celor care nu mă vor cunoaşte niciodată/pătrund alteritatea clipei următoare/o pată de soare surprinsă pe-o unghie” (Marină intr-un creier). Alteori, prezenţa actantului liric provoacă o contracţie a spaţiului, distanţele sunt anulate, iar lumea lui Constantin Abăluţă tinde să devină una bidimensională, în timp ce operatorul textual trăieste cu angoasa „încastrării’ sale în materia propriului său produs scriptural, din moment ce strângerea spaţiului e în legătură cu evocarea actului de inscripţionare:”Niciodată n-am avut destul spaţiu si timp/casele prin care treceam se închirceau/mesele la care scriam deveneau tot mai scunde/prietenii îmi spuneau fiecare câte ceva/si se îndepărtau pentru totdeauna” (Îndepărtare).Practica textuală duce aşadar la înstrăinarea subiectului uman de universul obiectelor; ea este o producţie de nimic şi se asociază în mitologia lui Abăluţă cu motivul „luminii amânate”, care sugerează Sensul intangil, amânat la nesfârşit, al producţiei scripturale .Aceasta constituie obiectul unui schimb „la mâna a doua”,evocând valoarea „secundară” a semnului care, după ce şi-a pierdut semnificaţiile uzuale se converteşte în materialul unei comunicări care nu-şi mai exprimă decât propria disponibilitate, niciodată actualizată, de a comunica: ”Primăvara întârziam pe sub arbori cu nimicul degetelor în palmă/cristalinul amâna lumina atât cât putea/creierul se ferea de lucrurile prea ascuţite/şi totuşi in fiecare zi de duminica bucuria generala mă scotea/ca pe-o murătură din borcanul de trei ori celofanat/N-am luat niciodată nimic din prima mână/cenuşiul gulerelor făcea din alte străzi aceleaşi străzi/numerele caselor îmi fâlfâiau pe lângă faţă/ca steagurile unor ţări îndepărtate”(Îndepărtare). În paralel cu metamorfozele semnului, care a dobândit opacitatea deplină a lucrurilor, se desfăşoară metamorfoza personajului liric, ce şi-a pierdut orice priză asupra realului, se simte la o infinită distanţă de lumea experienţei şi resimte operaţia de textualizare ca pe o activitate sisifică, un act pur mecanic, deasupra căruia planează o stare de plictis ontologic, pentru a căpata în cele din urmă el însuşi fizionomia semnului, transformându-se în propria sa proiecţie punctiformă pe albul vampiric al materialului scriptural: ”În această dimineaţă mohorâtă/privesc antenele de pe terasă cu detaşarea/undei incompatibile survolând prin văzduh/între mine şi lucruri se interpune un ecran făcut din toata plictiseala lumii/mă simt ca o furnică pe cearşaful întins la uscat/neştiind încotro s-o apuc prin transluciditatea delirantă” (Iarăşi eu si camera mea). Rezultatul acestui proces de metamorfoză este omul-text, acoperit de sus până jos de semne care au stranietatea cuneiformelor şi a cărui pantomimă grotescă reproduce mişcarea „in toate direcţiile” a semnificantului textual care tinde să-şi actualizeze seriile nesfârşite de virtualităţi semantice. Iar textualizarea stă, de data aceasta ,sub semnul „apatiei” ce ia naştere din conştiinţa subordonării fata de ilimitatul textului, devenind „obsesie textuala”: ”Omul apatic merge in toate direcţiile./Poartă o pelerină cu săgeţi desenate cu cretă./Face paşi minusculi, pelerina ţiuie uşor./Are un văr in provincie, misit de cai acum in şomaj./Are un frate-n Canada, paznic al lacului Ontario./La o întretăiere îşi pune la întâmplare arătătorul/pe pelerină. Porneşte în direcţia/săgeţii celei mai apropiate. Locuieşte sub un pod,/loc bun de unde trage la ţinta,/spulberă norii cât ai zice peşte” (Omul apatic).În acest context, simbolurile tombale evocă „moartea in text”, în timp ce metaforele vegetale sugerează reticulele de semne ale produsului textual, care se configurează după anihilarea scriptorului in propria lui scriitură: ”Cu fiecare nor spulberat braţele i se încălzesc mai tare/hei, ca atunci în cimitir lângă tatăl său care sapă gropile/şi-i dă lui iarba de pe deasupra” (Omul apatic). Aşa se face că în lirica lui Constantin Abăluţă operaţia de textualizare se asociază cu reprezentările morţii violente, cu ritualul sanguinar al decapitării transpus intr-o cheie parodică. Textul care ia naştere în urma acestui sacrificiu grotesc reprezintă imaginea ”răsturnata” a realului, replica in răspăr o ordinii cosmice, care posedă lipsa de autenticitate a simulacrelor:”Băiatul prietenului meu/desenează oamenii începând de la picioare/pantofii adânc scufundaţi in iarba/pălăria înconjurată de nori si avioane./Am schiţat pe-o hârtie un cap de om/şi i-am spus: continuă desenul./Alexandru a izbucnit în plâns şi a fugit in bucătărie./Prietenul mi-a spus că din acea zi/nu mai desenează decât iarbă/înaltă înaltă până la nori” (Alexandru si oamenii).Lumea din interiorul spaţiului textual va dobândi astfel aspectul „muzeului optic”, e o lume a lentilelor si a dioptriilor care deformează obiectele, transformându-le in propriile lor reflexe diforme. E vorba de un univers vitrificat, de o paradoxală „transparenţă opacă” care evocă vacuitatea semantică a produsului textual. Şi, la fel ca şi „plumbul” bacovian, această substanţă „sticloasă” deţine strania proprietate de se răspândi pretutindeni, astfel încât ea contaminează, în cele din urmă, şi subiectul uman,căruia contactul cu materia textului îi va conferi fizionomia unei marionete de sticla:”Degradeurile umbrei mă ating in fiecare zi/lent răsuflă pălăria din cuier/in oasele feţei simt o amânare//cineva care nu are ce face lucrează în mine/un şomer ce ajustează tâmplăria scheletului/un terchea-berchea ce-ţi trece timpul filându-mi dioptriile/un sculptor ratat ce-mi ciopleşte condoleanţele lui/de-a dreptul in cerebel//sunt un şobolan de experienţă/sunt cârtiţa lui pessoa/cel ce priveşte prin mine să-mi dea un semn:/pălăriei să-i inoculeze transparenţa sticlei” (Pălăria de sticlă). Conştiinţa difuză a textului şi a textualizării înscriindu-l in felul acesta pe Constantin Abăluţă in categoria poeţilor care, fără a fi propriu-zis textualişti, propun o perspectivă „textualizantă” asupra realului, în care sunt implicate mitologia şi figurile auroreflectorizante ale textualismului

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: