fragment de roman

Îmi dau seama că tot ce am scris până acum nu-i decât o înşiruire de fraze incoerente, din care nimeni, în afară poate de Ada, n-ar înţelege nimic. Dar despre lucrurile de înţeles s-au scris o grămadă de cărţi, mai importante decât ele sunt cele de neînţeles. Aşa-zisa înţelegere mi se pare o dovadă grosolană de suficienţă. De asta am spus că vreau ca povestirea de faţă să fie una romantică.
Îmi dau seama şi că am început prost, dar asta s-ar fi întâmplat indiferent de unde aş fi început. În definitiv, pot şterge tot ce am scris până acum, să pornesc de exemplu de la furnici, fiindcă, înainte de a mi-o închipui pe Ada privindu-se goală în apele unui lac de pădure de o limpezime neobişnuită, aş fi putut vorbi foarte bine despre muşuroiul, înalt de aproape un metru, despre care mi-a povestit într-una din primele sale scrisori. Nu m-a interesat niciodată în mod deosebit viaţa furnicilor, Ada în schimb ar putea vorbi zile în şir despre asta. Cred că am şi zâmbit puţin când am citit că, ori de câte îşi face plimbările prin pădure, această actriţă celebră, despre care ziarele scriu că ar avea o inimă împietrită, se comportă ca o fetiţă pe jumătate sălbatică, hrăneşte cu zahăr furnicile, vorbeşte cu ele, dar mai ales e fascinată de mişcările lor, în care desluşeşte o ordine aproape miraculoasă, aceeaşi ordine care guvernează mişcările corpurilor cereşti, creşterea ierbii, sevele care circulă prin tulpinele brazilor sau bătăile inimii omeneşti. Mi-o pot imagina tolănită în iarba moale şi fragedă, cu capul sprijinit în palmă şi cu o expresie de încordare zugrăvită pe faţă, umărind forfota, aparent lipsită de noimă, a locuitoarelor pline de zor ale furnicarului, ca şi cum ar citi o carte tipărită cu litere foarte mici, pe care trebuie s-o ţii extrem de aproape de ochi. Acum nu mai e goală, poartă un trening negru, destul de uzat, e puţin ciufulită, puţin transpirată, fiindcă mai înainte a alergat, iar în lumina vie e soarelui, până şi corpul ei parcă a căpătat altă formă. Nu mai e corpul acela copt pentru dragoste al unei femei perfect împlinite, e mai degrabă acela al unei adolescente încă neieşite cu totul din copilărie: sânii abia se mai desluşesc de sub bluza de trening uzată, şoldurile se rotunjesc cu timidate şi parcă şi-au pierdut robusteţea, aparţin mai curând unei fetiţe în creştere. Înainte de a se tolăni în iarbă, şi-a scos pantofii negri de sport, lăsând la vedere nişte picioare mici şi bronzate, pe care, dacă le priveşti de aproape, poţi desluşi urmele unor urzicături prospete. Stă mult timp nemişcată, uitându-se cu atenţie la furnicile care mişună prin apropierea ei. Şi atunci când vreuna, mai îndrăzneaţă, i se caţără pe picior, Ada nu pare deranjată şi nu se grăbeşte s-o îndepărteze, iar furnica mai are timp să înainteze câţiva centimetri, conturându-se limpede pe pielea piciorului, ca o literă mica şi negricioasă. Trec câteva secunde până femeia din iarbă întinde un deget spre ea. Atunci furnica are o clipă de ezitare, apoi începe să se caţere fără grabă pe acest nou obstacol, pe care în mintea ei de insectă îl va fi confundat cu o crenguţă de mesteacăn subţire şi delicată. Ada aşteaptă ca furnica să traverse suprafaţa alunecoasă a unghiei, apoi işi îndreaptă brusc degetul şi suflă uşor în direcţia ei. Dacă m-aş putea apropia în asemenea momente de Ada, i-aş percepe cu siguranţă mirosul de iarbă, de pământ de pădure şi cetină, dar, aşa cum spuneam,această scenă se petrece doar în închipuire.
Când doreşte să fie lăsată în pace, Ada presară în jurul ei zahăr şi atunci nu mai e deranjată de nici un musafir nepoftit. O fortificaţie de materie dulce, pe cât de aparent fragilă pe atât de invulnerabilă, o înconjoară acum din toate părţile, făcând-o să se simtă stăpâna unei fortăreţe de necucerit, căci în faţa zahărului furnicile se comportă exact aşa cum s-ar purta o mulţime de oameni, dacă în piaţa unui oraş ar apărea pe neaşteptate şi la discreţia tuturor o grămadă mare de bani: se opresc din drumurile lor misterioase, abandonează bucăţelele de lemn, frânturile de frunză sau acele de brad pe care tocmai le capturaseră şi se reped cu voracitate la substanţa aceea plăcută la gust, pe care o pipăie cu antenele şi o devorează frenetic, dedându-se parcă unui ritual orgiastic a cărui mare preoteasă e Ada. Furnicile simt de la distanţă prezenţa zahărului prin cine ştie ce semnale oculte la care reacţionează instantaneu, aşa cum reacţionează masculul la mirosul aţâţător al femelor în călduri, adunându-se cu sutele, ba poate cu miile chiar. la această ospătare sardanapalică în comun, care are ceva din aerul carnavalesc al sărbătorilor populare. Acum Ada are sentimentul că toate aceste vieţuitoare puse în mişcare de legile pântecelui îi aparţin în totalitate, că le poate abate de la traiectoriile lor, atât de riguroase de obicei, prin simpla putere a acestui praf alb şi strălucitor, pe care îl poate împărţi după bunul ei plac, jucându-se cu instinctele lor aşa cum se joacă în unele nopţi cu dorinţele ecknän-ilor şi simte un soi de orgasm al puterii. Iar fetiţa din iarbă redevine femeie, sub bluza de trening sânii încep din nou să zvâcnească, înălţându-şi trufaş sfârcurile trandafirii, un fior fierbinte îi cutremură coapsele. Adevărata putere nu se ascunde în fortăreţele de beton, ci după zidurile de zăhăr şi crenelurile de catifea. De asta adevărata putere e, în esenţa, ei feminină.
Femeia care ştie seduce e femeia care ştie să fugă, femeia impenetrabilă, fiindcă are doar suprafaţă. Iar sfârşitul seducâţei nu poate fi decât moartea, fiindcă moartea e alcătuită în exclusivitate din suprafeţe. Femeile care reuşesc să seducă într-adevăr sunt mai curând femeile din oglindă, cele pe care nu le pot avea nici măcar ecknäniii, pentru că la ele suprafaţa se confundă cu profunzimea şi pentru că posedă un himen mai rezistent decât cel mai dur diamant. Darul de a face dragoste cu oglinda le aparţine în exclusivitate neoamenilor. Iată motivul pentru care Ada nu a fost pînă acum niciodată dezvirginată în întregime. Dragostea Adei seamană cu tutunul tare şi negru al Legiunii Străine, despre care citisem pe vremuri într-un celebru roman , are gustul teribil şi fierbinte şi dulce al unuii pahar de Calvados, din care poţi să sorbi pînă la moarte, picătură cu picătură.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: