fragment de roman

În anii studenţiei mele clujene, doamna Mariette era o celebritate a oraşului. Profesoară la facultatea de litere, unde preda istoria literaturii franceze, se făcuse adulată de studenţi pentru inteligenţa ei sclipitoare, toaletele sale extravagante şi atitudinile sale excentrice. O văzusem şi eu adesea pe coridoarele facultatii pe femeia asta inaltă şi bine făcută, cu părul ei foarte negru şi tuns foarte scurt, cu ochii ei verzi şi tulburători, despre care auzisem că fumează ţigară de la ţigară, chiar şi în timpul cursurilor, că vine uneori la facultate cu bicicleta, spre indignarea profesorilor conservatori şi că poate fi văzută, aproape seară de seară, în faţa unui pahar de coniac bun, într-un local destinat în exclusivitate femeilor, înconjurată mereu de un grup gălăgios de studente, care se străduiau să-i imite stângaci toaletele, gesturile, felul de a vorbi, până şi intonaţia.Nu fusese niciodată căsătorită, deşi din viaţa ei nu lipsiseră aventurile amoroase, şi declarase adesea că e decisă să moară celibatară.Cine ar fi crezut că doamna Mariette este soră tocmai cu austera mama a Adei?
Iat-o prin urmare pe Ada în casa acestei mătuşi unde totul e aşa nou şi atrăgător! Aici are impresia că asistă la un spectacol perpetuu: locuinţa mătuşii e tot timpul plină de lume, o lume pestriţă, voioasă şi nepăsătoare, atât de diferită de bărbaţii încruntaţi şi de femeile grase şi prost coafate care frecventau locuinţa părinţilor ei. Aici pot fi întâlnite persoanele cele mai diverse: studente care de bucură de favoarea specială a doamnei Mariette şi fac pe emancipatele, actori şi actriţe, o descendentă autentică a conţilor Banfy, un romancier gras, transpirat şi noncomformist, al cărui ultim roman tocmai fusese dat la topit din porunca organelor de partid, o profesoară schioapă de greacă veche, despre care se povestea că îngurgitează zilnic câte două sticle de vodcă, ba chiar şi un celebru fotbalist de la Universitatea, aflat spre sfârşitul carierei şi căzut în patima băuturii, care îl va răpune de altfel de timpuriu. Se poartă discuţii, se spun anecdote, se fumează, se bea, se joacă bridge, se ascultă muzică, uneori se dansează. În casa asta nu există nici o regulă, Ada are voie să facă tot ce-i trăzneşte prin cap. Deocamdată nu face însă nimic deosebit, stă într-un fotoliu, îşi suge degetul (un obicei pentru care fusese adesea certată de mama ei) şi priveşte cu ochii ei mari, care bat câteodată în violet, la spectacolul acela plin de culoare, care i se pare parcă desprins dintr-un film.

Dintre toţi musafirii mătuşii Adei îi place cel mai tare de fotbalist. Acesta e un bărbat frumos şi distins, oacheş la faţă şi cu tâmplele uşor încărunţite. Se îmbrăcă totdeauna cu gust, are nişte maniere alese, iar cine nu l-ar cunoaşte l-ar lua drept medic sau inginer şi nu s-ar înşela întru totul. Căci Zoltan a urmat facultatea de medicină, citeşte enorm, e un om cultivat şi inteligent, capabil sa discute de la egal cu ceilalţi invitaţi ai lui Mariette. Pe Ada o tratează ca pe o femeie în toată firea: îi vorbeşte cu dumneavoastră, îi sărută mâna la venire şi la plecare, îi aduce din când în când buchete de flori, iar, odată, cu ocazia unei petreceri s-a înclinat ceremonios în faţa ei şi a invitat-o la dans. Zoltan dansează divin şi o tine cu gingăşie pe Ada de talie. Fetiţa, îmbrăcată într-o superbă rochie albă, pe care mătuşa o comandase de la Bucureşti, pare un fluture uriaş şi se mişcă în ritmul muzicii cu o graţie desăvârşită.Acum a închis ochii şi se lasă purtată pe valul acelei muzici languroase şi melancolice, în timp ce o căldură plăcută începe să o învăluie puţin câte puţin. Îi place să danseze cu Zoltan. Iar în dimineaţa în care l-a surprins ieşind din dormitorul mătuşii, în sufletul ei de doisprezece ani s-a rupt parcă ceva şi din ziua aceea nu l-a mai putut suferi. A început să observe că bea foarte mult, că are adesea ochii roşii şi lăcrimoşi şi că seamană câteodată ca două picături de apă cu tatăl ei.
În vreme ce Ada plutea ca un fluture mare şi alb în braţele faimosului fotbalist de la Universitatea eu mă aflam poate în sala de lectură a căminului Avram Iancu şi îi scriam o carte poştală lui Dragoş. Dintre toţi colegii mei de an Dragoş era cel mai nesuferit. Aerul fudul şi atotştiutor cu care debita la seminarii cele mai teribile inepţii, aroganţa cu care îşi trata colegii şi chiar pe asistenţii mai tineri, carnetul roşu de partid, pe care obişnuia să-l scoată din buzunar ca din întâmplare şi să ni-l fluture pe la nas, modul lui golănesc de a aborda fetele, până şi faptul că umbla mereu pus la costum şi cravată făceau din el un personaj mai mult decât antipatic, de care râdeam pe ascuns, dar care inspira teamă: tatăl lui era colonel de Securitate, Până şi profesorii, pe care îi critica foarte aspru la şedinţele de partid, îi prinseseră frica: se prefăceau că nu bagă de seamă atitudinea lui nepoliticoasă, chiar sfidătoare, îi dădeau note mari şi îl tratau cu multă îngăduinţă. Eu îl ironizam adesea, iar atunci când se prindea că-l iau peste picior, fiindcă nu se prindea întotdeauna, Dragoş izbucnea într-un potop de înjurături şi de ameninţări. Cu toate astea îmi căuta tovărăşia, se arăta interesat de ultimele mele lecturi, iar uneori mă consulta atunci când avea de întocmit o lucrare de seminar. Acum cred că vroia pur şi simplu să mă tragă de limbă. Îi jucasem câteva renghiuri, indicându-i nişte bibliografii anapoda, apoi mi-a venit ideea cu cărţile poştale. Zilnic îi scriam câte una, ba în engleză, ba în franceză, ba în spaniolă, străduindu-mă să-mi schimb scrisul de fiecare data.. Iar Dragoş a început să primească în fiecare zi cărţi poştale, când de la regina Angliei, când de la Jean-Paul Sartre, când de la Gabriel Garcia Marquez,care profitând de o scurtă trecere prin Cluj, se grăbeau să-i prezinte întreaga lor stimă şi preţuire. Ţin minte că am pierdut odată o după-amiază întreagă chinuindu-mă să copiez literele de pe o cutie de praf chinezească, deoarece ţineam morţiş ca Dragoş să primească o carte poştală cu salutări revoluţionare şi din partea lui Mao Tse-dun. Dacă aş fi cunoscut alfabetul arameic, probabil că, spre totala lui stupefacţie, colegul meu ar fi primit şi rândurile omagiale ale lui Iisus Hristos. Iar marea mea distracţie era atunci când Dragoş venea cu aceste cărţi poştale la mine şi îmi cerea să I le traduc, fiindcă el nu cunoştea decât limba rusă. Ruseşte însă nu-i scria nimeni, deşi o carte poştală din partea lui Iuri Gagarin poate că ar fi fost bine venită.
Acum, când mă gândesc la toate acestea, încerc un sentiment de ruşine. Mă comportam ca un adolescent întîrziat. Nu pentru ca aş pune vreun preţ pe seriozitate, seriozitatea mi s-a părut întotdeauna un lucru suspect, ci pentru că aceste glumiţe, privite retrospective, îmi dezvăluie o anumită predispoziţie periculoasă spre tot ce e mai superficial, spre tot ce tine de aspectele epidermice ale existenţei. De asta am eşuat şi în literatură. N-am fost în stare să fiu niciodată profund, nu mi-am dus niciodată gândurile pînă la capăt poate din lehamite, poate din oboseală, poate dintr-o anume insuficienţă intelectuală. Sau, poate că, dimpotrivă, dintr-un soi de exacerbare bolnăviciosă, tumorală, a intelectului care paralizează orice efort de gândire şi, odată cu el, orice poftă de viaţă, pentru că îşi descoperă la tot pasul propriile limite şi propriile imperfecţiuni. Creierul neoamenilor e croit după alte calapoade decât acela al oamenilor obişnuiţi.

De cele mai multe ori nu mi-o pot închipui pe Ada decât în faţa unei oglinzi.
În casa mătuşii există o sumedenie, căci Mariette e o femeie foarte cochetă, care pune mare preţ pe înfăşişarea ei. Acum Ada tocmai încearcă o rochie nouă, Aici e o rasfăţată, i se fac toate poftele, iar mătuşa o îmbracă, potrivit gusturilor sale, în nişte toalete ce I s-ar potrivi mai degrabă unei prinţese. Acasă era obligată să poarte haine de o sobrietate funcţionarească: rochiţe de culoare închisă, care îi ajungeau pînă la jumătatea gambelor, acoperindu-i ostentativ genunchii uşor ascuţiţi, costumaşe care o îmbătrâneau prematur şi îi dădeau un aer precoce de profesoră, pantaloni largi prin care picioarele ei, destul de împlinite, păreau că înoată şi lăsau impresia ca sunt cu câteva numere mai mari decât s-at fi cuvenit, ciorapi cenuşii de bumbac şi nişte pantofi fără nici o formă, care semănau cu nişte lotci pescăreşti. Până şi uniforma ei şcolară era cu o palmă mai lungă decât a celorlate fetiţe din clasă.
Când Ada a început să despacheteze şi să-şi aranjeze frumos în dulap hainele cu care venise din orăşelul ei moldovenesc, Mariette a scos un mic strigăt de indignare, şi-a dus mâinile la ochi, a stat câteva momente aşa, apoi a decretat pe un ton categoric că zdrenţele acelea trebuie aruncate imediat la gunoi, a luat-o pe Ada de mână şi a dus-o în cel mai mare şi mai elegant magazin de confecţii, îndemnând-o să-şi aleagă hainele care-i plac. Dar fetiţei îi plăceau toate. Erau acolo rochii de mătase în culori vii, fuste evazate multicolore, pantaloni raiaţi care se mulau strâns pe picior, bluze subţiri şi uşoare, cu decolteuri adânci, pantofi eleganţi ca cei pe care îi purta Mariette. Şi parcă o văd pe Ada cum aleargă nehotarâtă de la o minune la alta, neştiind ce să aleagă, şi cum cere în cele din urmă sfatul mătuşii, care cam strâmbă din nas, pentru că nu-i place aproape nimic din ce se vede în magazin şi nu-I place în general să cumpere haine de-a gata. Dar trebuie să se resemneze, până când croitoreasa ei îi va confecţiona Adei toaletele potrivite, hainele expuse aici, care în definitiv nici nu sunt chiar aşa de urâte, sunt mai bune oricum decât cârpele acelea îngrozitoare cu care venise fetiţa de la ea din Moldova. Nu trebuie să fac un prea mare efort de imaginaţie ca să am în faţa ochilor imaginea Adei care se strecoară emoţionată în cabina de probă, urmată de mătuşa ei ce duce în braţe un maldăr mare de haine. Probatul durează parcă la nesfârşit, căci Mariette e veşnic nemulţumită: ba îndreaptă o cută, ba i se năzare că decolteul unei bluze e tăiat strâmb, pantalonii aştia sunt prea largi, ceilalţi prea strâmţi, rochia asta e bine croită, dar are imprimeuri prea mari, fusta asta s-ar potrivi, dar, din păcate, este prea lungă, mătură pardoseaua. Totuşi pînă la urmă Ada se alege cu un pachet mare de haine, aproape mai mare decât ea, pe care îi vine să-l strângă la piept, să-l sărute şi să-l îmbrăţişeze.

În ce mă priveşte, cumpăratul hainelor e un calvar. De fapt, de când a plecat Nadia, nu mi-am cumpărat nicio haină, mă doare în cot de aspectul meu exterior. Dar pe atunci nu era aşa: Nadia decidea periodic că trebuie să ne reînnoim garderoba şi începea calvarul scotocitului interminabil prin magazine, în locul căruia aş fi fi suportat mai curând o vizită la dentist, o operaţie de apendicită sau chiar de prostată. Refuzam să aleg, sau alegeam la întâmplare, deoarece nu mă pricep deloc la haine şi pentru mine toate hainele sunt la fel. Urma apoi tortura probatului, în cabinele acelea înguste şi neprietenoase, care îţi dau impresia că te afli într-o camera de gazare, nemulţumirile Nadiei, care, observând lipsa mea de entuziasm, începea să mă boscorodească, zâmbetul ironic pe care mi se părea că-l citesc pe buzele vânzătoarei atunci când prietena mea îmi alegea (până la urmă se resemnase să aleagă în locul meu) o cămaşă prea tinerească. După ce reuşeam în cele din urmă să părăsesc magazinul cred că aveam aerul unui individ care tocmai a înghiţit o viperă vie. Şi nu doar cumpăratul hainelor, ci orice escală într-un mare magazin, acele ore de shopping, pe care Nadia le trăia cu o voluptate de neînţeles pentru mine, îmi crează o senzaţie violentă de disconfort. Detest din tot sufletul băile de mulţime, iar spaţiile acelea enorme, ticsite de o sumedenie de lucruri perfect inutile, pe unde fojgăie, ca o adunătură de furnici oarbe, o gramădă de oameni, îmi creează atacuri de panică, veritabile crize de agorofobie. Probabil sunt o victimă a incurabilei mele mizantropii: am oroare de orice contact fizic cu o persoană necunoscută, iar o atingere îmtâmplătoare îmi poate întoarce stomacul pe dos, de asta nu merg niciodată la frizer sau la medic, prefer să mă tund singur, cât despre boli, acestea sau trec singure sau nu trec niciodată, mersul la doctor nefiind, în ambele situaţii, decât un marafet, pe cât de lipsit de folos pe atât de sâcâitor. După părerea mea, atingerile fizice între persoana necunoscute ar trebui interzise prin lege. Iar când scriu toate acestea, ştiu că neoamenii mă vor înţelege perfect.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: