fragment de roman

M-am mutar din Dristor la insistenţele Adei. Acum locuiesc lângă Piaţa Chibrit, într-o casă destul de draguţă. N-am luat multe lucruri din Dristor, doar pe cele de strictă necessitate, tot ce am considerat inutil a fost aruncat la gunoi. Nu mi-am luat nici măcar cărţile, i le-am expediat Nadiei, în fond pe cele mai multe le-am cumpărat împreună. În fosta mea locuinţă mă sufocam din cauza cărţilor care umpleau nu numai biblioteca, ci se înghesuiau prin toate ungherele, iar când veneam ameţit de la cârciumă mă împiedicam pur şi simplu de ele. Nu mai am, de câţiva ani buni, pasiunea lecturii, cărţile nu te pot face nici mai fericit, nici mai bun, nici mai deştept, pot fi folosite eventual, atunci când sunt suficient de plictisitoare, în locul unui medicament de dormit. La fel de stânjenit eram şi de vechile mele manuscrise, vârâte în nişte dosare ferfeniţite, pe care, cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, le cărasem de la o locuinţă la alta. M-am apucat să le răsfoiesc. Numai neghiobii, numai proiecte nebuloase neduse la bun sfârşit, numai fraze aruncate parcă la întâmplare din care nu mai înţelegeam nici măcar eu însumi nimic. Mă uitam la scrisul meu ca la scrisul unei persoane străine, iar unele pagini nu mai izbuteam să le descifrez decât cu mare greutate, scriu tot mai ilizibil în ultimii ani, pentru că nu mai văd bine şi nu suport ideea de a purta ochelari. Ochelari poartă persoanele importante, intelectualii, liderii de opinie, iar eu sunt departe de a fi un intelectuali, când aud de intelectuali îmi vine să pun mâna pe mitralieră.
Manuscrisele au ajuns şi ele la gunoi. Nu simţeam nici un regret, ci dimpotrivă o teribilă senzaţie de uşurare. Mă despărţeam de viaţa mea veche, viaţa mea adevărată începe odată cu Ada. În camera în care locuiesc acum am avut grijă să nu existe nici un obiect inutil: un pat, un dulap şi un scaun îmi sunt foarte îndeajuns. N-am nevoie nici de masă de scris, la mese de scris lucrează numai scriitorii adevăraţi, numai şefii de corporaţii, eu pot să scriu şi aşezat turceşte în pat, cu laptop-ul pus pe genunchi, aşa mi-am scris de fapt toate cărţile. Important e sa am mult spaţiu liber, să pot să respir, să nu mai senzaţia aceea cumplită de sufocare pe care o resimţeam zi de zi şi noapte de noapte în garsoniera din Dristor. Nu mă deranjează niciun musafir nepoftit, persoanele care îmi cunosc adresa pot fi numărate pe degetele de la o singură mâna. În schimb primesc zilnic vizitele lui Max; el e motanul casei, poate chiar adevăratul ei proprietar şi de aceea îşi poate permite să treacă dintr-o cameră-n alta, cu paşii lui uşori şi elastici, ca un înalt demnitar venit în inspecţiei, să cerceteze cu botul şi cu mustăţile sale sensibile dacă totul este în ordine, slobozind din când în când în când câte un căscat somnoros. Când mă vede că scriu, priveşte o vreme curios şi atent ecranul laptop-ului, apoi mi se ghemuieşte în poală şi începe să toarcă, un tors gros de motan, care are asupra nervilor mei obosiţi un efect calmant şi odihnitor.
E linişte şi e bine, iar cea mai apropiată cârciumă este la câteva staţii de autobus. Mi-am promis mie însumi să termin cu băutura. Mă gândesc tot timpul la Ada. Bănuiesc că o asemenea senzaţie de uşurare a avut şi ea în casa lui Mariette. Ajunsese acolo în urma unui miracol.

Conacul Ghiculeştilor îşi pierduse tot farmecul de când tatăl ei începuse să bea, nici escapadele în tovărăşia lui Gery nu mai erau ce fuseseră înainte, la şcoală reuşea să se concentreze tot mai greu, iar de multe ori avea impresia că nu înţelege nimic din pălăvrăgeala învăţătoarei.
Însă iată că într-una din rarele ore de educaţie fizică de la sfârşitul clasei a patra (acum aprofundarea gramaticii şi a aritmeticii – socotea tovarăşa lor – devenise mai importantă ca niciodată) şi-au făcut apariţia doi necunoscuţi. Aceştia s-au aşezat în tăcere pe o bancă de gimnastică, şi-au scos carnetele şi pixurile, au început să privească atent la copiii care, cu excepţia Adei, se mişcau destul de neândemânatic, căci graţia şi siguranţa mişcărilor nu se numărau printre obiectivele pedagogice ale învăţătoarei, şi să îşi facă de zor nişte însemnări. Nu a trecut mult timp pentru ca privirile lor să se oprească în exclusivitate la Ada. Simţindu-se privită, această e învăluită de o căldură plăcută, roşeşte puţin şi încearcă să le imprime mişcărilor ei încă şi mai multă agilitate decât de obicei, iar de la un timp nici nu mai ia aminte la comenzile seci ale tovarăşei, îşi lasă trupul să se exprime în voie, aşa cum face când dansează singură în faţa oglinzii. Şi numai ţârâitul strident al soneriei pune brusc capăt bucuriei sale de a se mişca, pe care învăţătoarea şi-a şi consemnat-o deja în memorie, ca pe un gest de o mare impertinenţă, care se cuvine sancţionat cu severitate. Din fericire, alta era părerea celor doi necunoscuţi. Aceştia s-ar dus la sfârşitul orei la Ada, au întrebat-o unde a învăţat să se mişte atât de frumos şi dacă a făcut vreodată balet, apoi i-au comunicat că fusese selecţionată şi că din anul următor se poate înscrie, fireşte, dacă îi vor da voie părinţii, la liceul de coregrafie din Cluj.
La liceul de coregrafie! Ada simte că îi stă respiraţia.
Văzuse pînă atunci balerini şi balerine doar la televizor, dar fusese fascinată de dansurile lor, îi privise ca pe un soi de oameni-păsări ciudaţi, care mai degrabă plutesc sau zboară decât se mişcă precum persoanele obişnuite, iar acum îşi seama că ar dori din toată inima ei să înveţe într-o asemenea şcoală, unde mişcarea şi dansul sunt puse mai presus decât aritmetica şi gramatica şi unde corpul său, care simte că e făcut pentru asta, ar putea să-şi dezvolte agilitatea şi graţia. Roşie tare la faţă, stă acum în faţa celor doi necunoscuţi, şi nu este în stare să scoată nici un cuvânt, bucuria i-a înţepenit parcă limba şi buzele. Dar ce vor spune părinţii?
La început aceştia n-au spus nimic, mama s-a mulţumit să se încrunte la ea, iar tatăl nici măcar nu s-a încruntat, a tăcut cu desăvârşire. Amândoi sunt convinşi că sunt toanele unei fetiţe prea răsfăţate, care nu vor dura mai mult de o săptămâna sau două, apoi lucrurile se vor întoarce în făgaşul lor obişnuit, va urma o vacanţă la mare, poate chiar pe litoralul bulgăresc, iar după aceea Ada va începe să se pregătească serios pentru clasa a cincea, care e aşa grea, cu profesori diferiţi la fiecare materie!
Personal, eu nu socotesc că părinţii Adei erau nepărat nişte oameni mărginiţi, nici părinţii mei n-ar fi reacţionat altfel dacă le-aş fi spus că vreau să mă fac balerin şi s-ar zvârcoli în mormânt dacă ar ştii că n-am ajuns nici măcar atât, ci doar un scriitoraş alcoolic de mâna a a doua, fără bani şi fără o profesie sigură. În general părinţii cu scaun la cap privesc cu mare suspiciune atracţia odraslelor lor pentru profesiile artistice sau le admit doar când acestea aduc venituri frumoase sau cel puţin celebritate. Banii sau succesul nu compensează însă toată mizeria şi suferinţa pe care le implică o asemenea cariera artistică, iar Ada e cel mai bun exemplu în această privinţă: este bogată, celebră şi totuşi nefericită. Câtă dreptate avea Théophile Gautier acum o sută şi mai bine de ani, când vorbea despre epuizarea timpurie, fizică şi timpurie, stările de angoasă şi de anxietate, nevrozele şi singurătatea care marchează existenţa unui artist! Deşi nu este nicidecum consumată fizic, ba, dimpotrivă, e parcă mai înfloritoare de cât oricând, deşi posedă o inteligenţă vie şi o sensibilitate profundă, un talent artistic ieşit din comun, Ada mi-a mărturisit nu demult că, dacă aş decide să mă sinucid, m-ar urma fără nicio ezitare şi că pentru a îndura partea de suferinţă a vieţii, a trebuit, de-a lungul anilor, să-şi construiască un fel de clopot de sticlă, acum pe cale de a se sparge, iar prin crăpăturile lui întrezăreşte câteodată neantul. Oare nu era mai bine să se facă, după dorinţa părinţilor ei, ingineră, profesoară sau farmacistă? Poate că nu: în opinia ei, fericite cu adevărat sunt numai furnicile. Cu ele Klamm nu se joacă precum pisica cu şoarecele.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: