fragment de roman

Fără intervenţia energică a lui Mariette, Ada n-ar fi ajuns niciodată la liceul de coregrafie.
Când s-au convins că nu vorba doar de un capriciu, părinţii ei au început o săcâitoare muncă de lămurire. Că nu are ce căuta atât de departe de casă, că nu va fi bine îngrijită, că îi va fi tot timpul dor de părinţi, că nu se va putea obişnui cu viaţa de internat şi cu mâncarea proastă de la cantină, că baletul nu poate fi o profesie, când, slavă domnului, există pe faţa pământului atâtea profesii oneste, că ei înşişi şi-ar pierde prestigiul de care se bucură în oraş atunci când lumea va afla că fata lor, în loc să-şi vadă de şcoală, se duce la dracul în praznic ca să înveţe să ţopăie, că un copil bine crescut şi cu simţul ruşinii nu-şi poate arăta picioarele de jos până sus în faţa unor necunoscuţi, aşa cum fac balerinele. Majoritatea bărbaţilor nu se duc la spectacolele de balet decât ca să vadă picioare. La toate aceste argumente, Ada stătea cu capul în pământ, nu scotea nicio vorbă, mărginindu-se ca, la sfârşitul fiecărei predici părinteşti, să repete mecanic că vrea să meargă la şcoala de coregrafie. Când s-a terminat seria argumentelor,urmară reproşurile: Ada nu-şi iubeşte îndeajuns părinţii, care ţin la ea ca la ochi din cap şi îi îndeplinesc toate poftele, nu le poartă nici un dram de recunoştinţă, vrea să ducă, când va fi mare, viaţă unei feme stricate, căci toate balerinele sunt nişte stricate, iar stricăciunea asta se învaţă încă din şcolile de balet, şi nu moare de ruşine că va trebui să se lase purtată în braţe de un băiat care o să-i vadă şi o să-i atingă toate acele părţi ale corpului pe care o femeie cinstită nu le arată decât soţului ei.
Ada a rezistat cu bine şi la reproşuri; când vroia ea, fetiţa asta de unsprezece ani putea să devină un monstru de încăpăţânare. Devenea tot mai palidă, mânca tot mai puţin, nu mai ieşea în livadă, nu se mai juca nici măcar cu Gery, stătea aproape toată ziua închisă în camera ei, răspundea monosilabic la toate întrebările părinţilor şi trebuia dusă la masă cu forţa aproape. Atunci mama a început să se îngrijoreze, îi trecu prin cap gândul că Ada ar putea suferi de cine ştie ce boală de nervi şi s-a decis să consulte un psihiatru.
Psihiatrul a vorbit mult între patru ochi cu Ada. Pe urmă i-a spus mamei că fetiţa e perfect sănătoasă, dar, dacă părinţii nu vor tine seama în continuare şi de dorinţele ei, se poate îmbolnăvi cu adevărat. În definitiv o şcoală de coregrafie nu-i un bordel, nici o balerina o dansatoare de cabaret.
După vizita la psihiatru, dascăleala şi reproşurile au încetat, iar între părinţi au început pe şoptite nişte consultaţii înfrigurate La capătul lor. mama s-a hotărât să pună mâna pe telefon şi s-o sune pe Mariette, căreia nu-i aproba stilul de viaţă şi cu care nu mai avea avea de mult relaţii foarte apropiate. Îmi pot cu uşurinţă imagina discuţia dintre aceste femei, atât de diferite în toate privinţele. Mama Adei are o voce severă, poruncitoare şi răspicată de profesoară, iar în toate propoziţiile ei se desluşeşte o anumită nuanţă imperativă. Mariette vorbeşte cu un glas uşor voalat, uşor răguşit, care devine însă tot mai categoric pe parcursul convorbirii dintre cele două surori, iar la sfârşitul acesteia, timbrul celor două s-a schimbat. Prima e acum şovăielnică, oarecum dubitativă, cealaltă capată o anumită asprime, pe care răguşeala o pune şi mai tare în evidenţă. Mariette îi spune surorii sale că liceul de coregrafie e o şcoală de calitate, unde nu se face numai balet, ci se parcurge temeinic şi programa şcolară. Fetiţa nu va sta la cămin şi nu va mânca la cantină, locuinţa ei e destul de încăpătoare, iar frigiderul său destul de bine aprovizionat. E o adevărată crimă să ţii cu forţa un copil atât de dotat într-un orăşel prăpădit din Moldova, unde ea personal n-ar putea rezista nici douăzeci şi patru de ore. Ada are nevoie de o schimbare de atmosferă, are nevoie de contactul cu viaţa trepidantă a unui mare oraş, care, de fapt, este singura viaţă adevărată. Iar înainte de a trânti telefonul nu uită să adauge că, dacă fetiţa nu va ajunge la Cluj până la începutul anului şcolar, va veni ea însăşi s-o aducă, fie şi cu forţa, iar sora ei e convinsă că Mariette e capabilă şi de un asemenea gest.
Desigur nu ştiu dacă discuţia dintre cele două femei s-a desfăşurat aşa şi în realitate, nu ştie nici măcar Ada. Dar atunci când ai de reconstituit un puzzle din care anumite piese sunt lipsă, cele care lipsesc trebuie suplinite cu ajutorul închipuirii, iar, aşa cum am mai spus, aceste însemnări nu vor să fie nici povestea unui neom, nici o biografie a Adei, ci doar o simplă povestire romantică. Nici măcar nu contează dacă Ada există sau nu în realitate, de vreme ce toţi oamenii inteligenţi, dar mai cu seamă neoamenii, au momente când se îndoiesc de propria lor existenţa. În fond, cum definim existenţa? Anevoios lucru, foarte anevoios.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: