naluca 4

În clasa a douăsprezecea nu mă ţinusem deloc de învăţătură, începusem să beau zi de zi şi să mă iau în serios ca poet, căci publicasem două poezii într-o revistă locală şi mergeam regulat la şedinţele de cenaclu ce aveau loc o data pe săptămână în redacţia acesteia. Am reuşit să trec totuşi bacalaureatul, dar m-am decis să amân admiterea la facultate pentru anul următor, pentru că nu mă simţeam îndeajuns pregătit. Am lucrat pe ici pe colo ca muncitor necalificat, am încercat, fără prea mare succes, să mă pun cu burta pe carte, dar m-am lăsat mai ales în voia tentaţiilor bahice. Cârciuma mea de suflet era poreclită ,,La trei păduchi’’ (mai în toate oraşele există o cârciumă cu o asemenea poreclă), un birt de periferie, frecventat în special de beţivani înrăiţi, unde l-am cunoscut într-o seară pe Sami. Prezenţa lui nu putea trece acolo neobservată, căci în mijlocul adunăturii de nespălaţi care forma în mod obişnuit clientela localului, el strălucea prin eleganţă şi prin distincţie. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o faţă palidă şi prelungă şi cu nişte ochi mari şi întunecaţi, prin care treceau uneori nişte umbre de melancolie. Purta o barbă căruntă şi îngrijită şi un costum negru, puţin tocit, a cărui croială impecabilă te făcea însă să-ţi dai seama imediat că nu fusese cumpărat dintr-un magazin de confecţii. Stătea singur la masă şi golea pe îndelete, cu pauze lungi între înghiţituri, o sticlă de vin.

Eu eram în tovărăşia unui fost coleg de liceu şi trăncăneam în gura mare despre literatură, clătindu-ne din când în când gura cu o vodcă slabă şi proastă, pe măsura mărunţişului care ne zornăia anemic prin buzunare. În timpul discuţiei, chiar dacă aceasta era destul de înfierbântată, nu m-am putut opri să-l spionez din când în când cu coada ochiului pe bărbatul de la masa vecină, care mă atrăgea, dar mă şi contraria. Mult timp a fumat şi a băut impasibil, apoi, dintr-o dată, l-am văzut cum se ridică de la masă, se duce la bar şi îi spune barmanului ceva la ureche. Acesta a clătinat din cap a încuviinţare, iar peste câteva clipe a venit la masa noastră cu o sticlă de vin şi cu două pahare pe care a ţinut să ni le umple el însuşi, precizând că vinul e din partea domnului Sami. Acesta s-a ridicat în picioare,  a schiţat înspre noi o plecăciune uşoară şi apoi ne-a invitat să ciocnim.

Nu mai ştiu exact cum am ajuns să ne aşezăm la masa lui Sami. Am golit mai multe sticle de vin, am vorbit despre literatură, am declamat poezii, apoi, pentru că se apropia ora închiderii, amfitrionul nostru ne-a invitat să-l însoţim până acasă, unde ne-ar putea oferi o picătură de whisky.

Sami locuia nu departe de ,,Trei păduchi’’, într-o căsuţă modestă pe care o botezase Cocioaba. Avea o singură camera, ticsită cu cărţi de sus până jos. În rest, un birou cu o maşină de scris, câteva fotolii, o canapea şi un aparat de radio completau mobilierul acestei odăi mari şi posomorâte, pe care voi ajunge să o frecventez zi de zi, legând tot felul de cunoştinţe ciudate, printre care se va număra şi Mariana.

În Cocioabă obişnuia să poposească o lume foarte amestecată, de la adolescenţi pierde-vară la profesori de literatură şi filosofie şi de la doi sau trei literati de o oarecare notorietate locală la cîteva tinere emancipate, care treceau fără mofturi prin aşternuturile amfitrionului, ce avea mare trecere la sexul frumos. Sami m-a prezentat musafirilor săi ca pe un tânăr genialoid, la care alcoolismul precoce se îmbină cu daruri poetice remarcabile, m-a pus să-mi recit versurile de două parale (chiar erau de două parale, deşi mie pe vremea aceea mi se păreau teribil de izbutite) şi a făcut din mine o mică senzaţie a Cocioabei. Firea mea de cabotin era acolo în largul ei. Euforizat de băuturile gazdei, îmi declamam cu convingere şi  cu patos producţiile poetice şi nu mă puteam plânge de lipsa succesului, îmi găsisem publicul potrivit: domnii profesori de literatură dădeau din cap a încuviinţare ascultându-mă, iar domnişoarele cele emancipate începuseră să mă privească într-un anumit fel, stârnindu-mi nişte puseuri ridicole de sentimentalism. Mă îndrăgosteam pe rând de toate, dar nu îndrăzneam să-mi declar sentimentele, iar dacă vreuna din ele îmi arunca o privire mai îndrăzneaţă, roşeam până în albul ochilor şi începeam să mă bâlbâi penibil. Doar de Mariana nu m-am îndrăgostit niciodată, căci nu era defel arătoasă şi avea un comportament masculin care descuraja orice avansuri din partea bărbaţilor. La înfăţişare semăna leit cu Anca (un personaj care există doar în închipuirea mea, căci, aşa cum am mai spus, Ada nu-mi vorbise vreodată despre o asemenea prietenă), dar nu purta fuste scurte, nu purta fuste în general, echipamentul ei obişnuit consta dintr-o pereche de blugi, o cămaşă de culoare închisă, o scurtă de piele şi o şapcă de lumpen. Fuma ţigară de la ţigară, rezista la băutură ca un rusnac, înjura birjăreste şi făcea tot timpul glumea pe seamă bărbaţilor, pe care îi trata cu un dispreţ suveran. Sunt în stare să bag mâna în foc că ea nu trecuse niciodată prin aşternuturile lui Sami.

Privind acum lucrurile retrospectiv, îmi dau seama că locuinţa acestuia era un loc destul de suspect, iar gesturile de non-conformism ale gazdei, care obişnuia să asculte ,,Europa liberă’’ cu aparatul de radio dat la maxim, cam bătătoare la ochi. Nu ştiam nici cum îşi câştiga existenţa. deşi nu părea niciodată că ar duce lipsă de bani. O data, când l-am găsit ţăcănind de zor la maşina de scris, mi-a mărturisit că lucrează la un nou roman poliţist. Scrisese vreo cinci sau şase asemenea romane, publicate toate sub semnătura unui prozator cunoscut, cu care împărţise frăţeşte drepturile de autor, căci ar fi fost dificil să-şi editeze cărţile sub propriul său nume, din cauza trecutului său de deţinut politic. Fireşte, aceste prostioare detectivistice nu erau decât bagatele, un mijloc de a-şi procura  nişte bani, dar el scria, în mare taină, şi o carte adevărată, o carte despre închisorile comuniste, pe care avusese prilejul să le cunoască din interior. Cartea era aproape gata şi Sami nădăjduia că o va putea publica în străinătate, cu ajutorul rudelor sale din Israel.

Ascultam toate acestea cu ochii dilataţi de mirare, căci nu văzusem niciodată până atunci un fost deţinut politică, abia dacă aveam cunoştinţă despre existenţa acestora, iar Sami dobândise în ochii mei statutul unui veritabil erou. De aceea am fost foarte dezamăgit când într-o zi, după ce îi câştigasem pesemne încrederea, acesta a scos din sertarul biroului câteva file dactilografiate şi a început să-mi citească. Eram nerăbdător să ascult, dar după prima pagină mi-am dat seama, chiar dacă eram pe vremea acea un tânăr cu caş la gură, care nu trecuse încă prin toată marea literatură, că Sami scria cu stângăcia unui începător. Ceea ce auzeam era o naraţiune seacă, relatarea, ternă şi cenuşie ca un proces verbal, a unei zile din viaţa unui puşcăriaş, în care totul suna conventional şi  patetic. La capătul lecturii, care mi se părea că nu se va ispăvi niciodată, am îngânat totuşi câteva aprecieri de convenienţă, dar gazda mea îmi citise cu siguranţă pe faţă dezamăgirea, căci mi-a spus, pe un ton iritat, că romanul său nu urmăreşte efecte artistice, îşi propune doar să transcrie onest, fără floricele stilistice inutile, o experienţă de viaţă. În viaţa lui au avut loc destule întâmplări care merită să fie consemnate în scris şi el nici nu doreşte altceva decât să scrie adevărul adevărat, restul e onirism, evazionism, simplă literatură.

Apoi, înainte să-i pot da vreo replică, Sami a început să istorisească şi trebuie să mărturisesc că povestea m-a captivat. Era fiul unor evrei săraci de pe Văcăreşti, iar părinţii lui fuseseră omorâţi de legionari în timpul Rebeliunii. După moartea acestora, a trait din mila câtorva rude mai înstărite, apoi a intrat ca ucenic într-un atelier de pantofărie, încercând să urmeze în paralel liceul în particular. Unul dintre prietenii pe care şi-i făcuse în rândul ucenicilor din cartier i-a facilitat intrarea în organizaţia de tineret a comuniştilor. A început să scrie articole pentru fiţuicile clandestine, a împărţit manifeste prin cartierele proletare ale Bucureştiului, s-a făcut cunoscut ca un agitator periculos şi a trecut de mai multe ori prin beciurile Siguranţei. După venirea la putere a partidului comunist, a ocupat funcţii importante în UTC, deşi era prost văzut de Ceauşescu, care nu-I putea suferi pe israeliţi. A fost arestat în 1952, după căderea Anei Pauker, sub acuzaţia că ar fi fost informatorul Siguranţei, ţinut patru ani în închisoare fără proces, pentru că anchetatorii nu reuşiseră să-I dovedească vinovăţia, apoi eliberat şi reabilitat. Revoluţia din Ungaria, despre care a aflat abia după ieşirea din închispare, l-a determinat însă să-şi abandoneze convingerile comuniste. Moştenind de la o mătuşă Cocioaba, a părasit Bucureştiul şi s-a angajat ca pontator la fabrica de tractoare, refuzând să mai activeze în rândurile UTC-ului. Mai mult decât atât, a trecut de unul singur la acţiuni împotriva regimului şi a fost prins în timp în timp ce încerca să răspândească prin secţiile fabricii nişte manifeste scrise de mână. Condamnat la douăzeci de ani de temniţă grea, a fost eliberat în 64. A lucrat o vreme pe un şantier, apoi a izbutit să opţină o pensie de boală de mizerie şi s-a decis să se dedice scrisului. A scris la început cîteva povestiri în care îşi depăna amintirile din copilărie, amintirile unui copil sărac de evrei din mahalaua israelită a Bucureştiului, iar într-o bună zi şi-a luat inima în dinţi şi a trecut, cu servieta plină de manuscrise, pragul gazetei locale, care avea şi un supliment literar. Aşa l-a cunoscut pe Pavel Tronaru, un autor de romane care izbutise să intre în graţiile criticii şi a cărui specialitate erau cărţile ,,de uzină’’. Tronaru era un bărbat mărunţel şi foarte vioi, care avea parcă ceva din agilitatea unei pisici şi care, în consonanţă cu tematica romanelor sale, se străduia să-şi compună o înfăţişare cât mai muncitorească. Unii chiar îl considerau cam excentric, căci umbla îmbrăcat într-un fel de salopetă albastră, purta pe cap veşnic aceeaşi bască slinoasă şi avea veşnic în colţul buzelor aceeaşi jumătate stinsă de Mărăşeşti. Făcea mare caz de originea lui proletară şi îi plăcea să se laude că, deşi are numai patru clase primare, îi bate la scris pe toţi autorii cu patalama universitară. L-a primit pe Sami fără fasoane, i-a întins o mână cu unghii groase, murdare şi neîngrijite, l-l-a poftit să stea jos, l-a servit cu un ceai în care a turnat vreo trei degete bune de rom, apoi i-a smuls din mână manuscrisele pe care acesta nici nu apucase să le scoată bine din servietă, le-a frunzărit, scoţând din când în când nişte mârăituri despre care era de greu de spus dacă sunt de aprobare sau dezaprobare şi, în cele din urmă, l-a invitat să treacă din nou pe la redacţie peste două săptămâni.

Tronaru l-a ţinut pe Sami cu amânările câteva luni. Proaspătul meu prieten auzea mereu acelaşi refren: că povestirile lui sunt foarte izbutite, dar greu publicabile, pentru că nu sunt de actualitate, pe cine mai interesează în zilele noastre anecdotele evreieşti? De ce nu scrie ceva cu ilegalişti (omul părea perfect informat în legătură cu trecutul lui Sami) sau şi mai bine (şi aici Tronaru pocni cu vivacitate din degete, ca şi cum tocmai i-ar fi venit o idee genială) un roman poliţist? Cu asemenea romane cenzura nu e aşa pretenţioasă, iar drepturile de autor sunt bunicele… Uite, dacă stimatul coleg ar scrie o istorie detectivă, sigur, de pe poziţii ideologice sănătoase, el, Tronaru, s-ar angaja să încredinţeze personal manuscrisul, cu recomandările de rigoare, unei edituri bucureştene….

Sami a primit sugestia lui Tronaru ca pe o provocare. În câteva săptămâni, romanul era terminat şi depus în mâinile nu prea curate ale redactorului de la ziarul local. Acesta a scos câteva din obişnuitele sale mârâituri, dar a citit răbdător cartea până la capăt şi, după puţin timp, i-a declarat amicului meu, bătându-l pe umăr, cu aerul protector al unui frate mai mare, că romanul e reuşit, îl va duce el însuşi peste câteva zile la Bucureşti şi s-a ţinut de făgăduială. La întoarcere, i-a telefonat lui Sami şi l-a convocat urgent la redacţie unde i-a spus, pe un ton cam nesigur, că nu izbutise să facă nimic, tovarăşii de la editură nici nu vor să audă de publicare. La început s-au arătat destul de binevoitori, dar atunci când au auzit că autorul manuscrisului e un fost deţinut politic, au pus capăt oricărei discuţii, editura nu se poate compromite publicând aşa-zisele opere literare ale unui contra-revolutionar. Sami era sigur că recomandarea lui Tronaru va atârna greu şi nu se aştepta la un asemenea eşec Îşi şi vedea cartea răsfăţându-se pe rafturile librăriilor din centru, cumpărată cu nerăbdare de cititorii ahtiaţi după povestirile poliţiste şi chiar elogiată în paginile gazetei locale. Deocamdată nu conta prea mult că intra în literatură cam pe uşa din dos, important era să pătrundă acolo! Probabil că îşi avea dezamăgirea zugrăvită pe faţă, căci Tronaru s-a grăbit să-i adreseze nişte vorbe, de consolare, apoi, după ce păru că stă câteva clipe pe gânduri, spuse că ar mai exista o soluţie: să publice cartea sub numele său. Poate că nici nu e bine deocamdată ca un fost deţinut politic să iasă dintr-o data în prim-plan cu un volum tipărit. Oare Sami nu ştie că toţi autori publicaţi se bucură de atenţia specială a Securităţii?

N-am reuşit să aflu nici azi cât era adevăr şi cât era minciună din povestea amicului meu. Pe atunci eram un mare naiv şi i-am sorbit fiecare cuvânt, fără a-mi trece o clipă prin minte să-i pun la îndoială vreo afirmaţie. După ce am ajuns să ne împrietenim, Mariana mi-a atras atenţia de mai multe ori că nu trebuie să am încredere în Sami, care e omul Securităţii, şi s-o mai răresc cu vizitele la Cocioabă, unde au loc orgii şi se consumă droguri, sub privirea îngăduitoare, dacă nu chiar complice, a autorităţilor. Să mai spun că pe vremea aceea nu credeam nicio iotă din avertismentele prietenei mele? N-o cred nici acum în totalitate, eu personal nu văzusem niciodată droguri în locuinţa lui Sami şi nici nu participasem la vreo orgie, dar trebuie luată în calcul şi ipoteza că nu mă bucuram de încrederea deplină a amfitrionului şi că în Cocioabă se derulau şi evenimente la care accesul meu era interzis. Câteodată, când mergeam acolo, uşa era încuiată, perdelele – trase cu grijă şi nu-mi rămânea să mă retrag, sub privirile suspicioase ale vecinilor. care  am băgat de seamă că nutreau faţă de Sami un fel de frică superstiţioasă şi îl tratau cu o inexplicabilă deferenţă. Prietenia noastră avea să se destrame de la sine. După plecarea mea la facultate l-am văzut foarte rar, iar pe urmă deloc, căci, odată cu moartea părinţilot m-am rupt în totalitate de oraţul natal, unde n-am mai pus piciorul niciodată. Despre Sami am aflat întâmplător că devenise prin anii 90 proprietarul unei gazete extreme de combative, adunase o oarecare avere, apoi dispăruse ca din senin, părăsind probabil definitiv România. Printre angajaţii lui de la acea gazetă s-a numărat şi Tronaru, pe care de altfel l-am cunoscut şi eu, ba chiar i-am citit cărţile. Nu erau proaste, dovedeau spirit de observaţie şi o remarcabilă siguranţă în configurarea personajelor, iar dacă povestea lui Sami fusese adevărată, mă pot întreba astăzi cu îndreptăţire oare cine le-a scris. Dar nu-mi poate răspunde nimeni, nici măcar Tronaru însuşi care, amestecat până peste cap în nişte scandaluri urâte de presă, s-a spânzurat acum câţiva ani, ducând cu el în mormânt pentru totdeauna secretul suceselor lui literare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: