naluca 5

Părinţii îi îngăduiau Adei s-o viziteze acasă pe Anca, căci aceasta nu provenea dintr-o familie oarecare: tatăl ei era comandantul miliţiei din oraş. Ada nu îl întâlnea însă niciodată, mergea acolo doar când o ştia pe prietena ei singură şi o făcea parcă în virtutea unui fel de somnambulism, atrasă într-un mod straniu de această fată care nu-i semăna deloc şi al cărei comportament o contraria până la suferinţă.

Casa în care locuia Anca semăna în acelaşi timp cu o fortăreaţă şi cu un bazar. Fusese recent construită, în conformitate cu cerinţele special ale proprietarului, ce dăduseră mare bătaie de cap arhitecţilor şi era înconjurată de un gard de beton, înalt de vreo doi metri. Poartă masivă de fier părea mai curând că ar aparţine unui penitenciar de maxima siguranţă decât unei locuinţe particulare. În cele douăsprezece camera, în care erau ticsite cam la întâmplare mobile scumpe şi obiecte artizanale de cel mai prost-gust, de la păpuşile în costum naţional la măştile africane contrafăcute, câtevă pânze de valoare, semnate Tonitza sau Iser alături de oribilele tablouri cu ţigănci ce-şi etalează sânii cu generozitate sau de reproducerile de doi bani după Aivazovski, vieţuiau numai Anca şi tatăl ei. Soţia colonelului dispăruse din oraş cu mulţi ani în urmă şi pe seama ei circulau multe bârfe, relatate însă numai în şoaptă, după ce colportorii de istorii senzaţionale se uitau cu atenţie de jur-împrejur, asigurându-se că nu e nicio ureche indiscretă prin apropiere. Unii spuneau că fugise cu o trupă de circ, fiindcă se îndrăgostise la vârsta maturităţii (căci Anca fusese zămislită târziu, după ce părinţii ei trecuseră binişor de treizeci de ani) de un acrobat tânăr şi frumos ca un înger. Alţii însă strâmbau din nas a neîncredere şi, după ce-şi luau o figură atotştiutoare, începeau să zică pe şoptite că adevărul e de fapt altul: în realitate, pe femeie, care fusese o curvă de toată ocara, o împuşcase colonelul cu mâna lui şi o îngropase în pivniţă, pentru că o prinsese într-o zi drăgostindu-se cu câinele, o namilă de alsacian, pe care soţul înşelat o achitase de asemenea, lăsându-se apoi năpădit pe o ură cumplită faţă de femei. El avea (ţineau să completeze limbile cele ascuţite) o sumedenie de amante pe care le supunea la tot felul de împreunări nefireşti şi le bătea cu biciul până la sânge. Desigur însă că niciuna dintre aceste legende nu era adevărată. Ada ştia de la Anca  că mama ei, care nu mai putuse îndura brutăliţile şi teribilele crize de gelozie ale soţului său, divorţase pur şi simplu şi locuia acum într-un oraş din Oltenia. Colonelul acceptase în cele din urmă divorţul doar cu condiţia ca Anca să fie lăsată în grija lui şi să rupă orice relaţie cu mama ei, căreia i se interzisese, recurgându-se la nişte ameninţări pe cât de îngrozitoare pe atât de credibile, să mai pună piciorul vreodată în oraşul acela.

Începând să frecventeze casa prietenei sale, Ada avea să descopere că aceasta era la fel de hămesită de lectură ca şi de bărbaţi. O găsea aproape întotdeauna ghemuită pe canapeaua din camera ei, cu nelipsita pungă de pufuleţi alături, cu ochelarii pe nas şi cu o carte în mână. Anca citise mai mult decât Ada; în casa ei exista o bibliotecă imensă, în care erau şi multe cărţi scrie în alte limbi, cărţi care se găseau greu în România, nu se găseau deloc sau erau interzise. Această bibliotecă era una dintre marile mândrii ale colonelului. Nu pentru că avea pasiunea cititului, personal nu citea decât rubrica de sport a ziarelor, dar, ros de complexele originii lui proletare (înainte de a ajunge ofiţer de miliţie fusese tinichigiu) şi a lipsei sale de cultură şi educaţie, mereu intimidat în prezenţa intelectualilor, pe care, tocmai de aceea, dacă se întâmpla să-i ancheteze, îi trata cu o brutalitate nebişnuită, plănuia să facă din Anca o fată mult mai instruită decât doctoriţele sau profesoarele din oraş, care îl priveau cu dispreţ pentru apucăturile lui grosolane şi greşelile lui de gramatică. De aceea prietena Adei avusese de mică profesor de franceză şi de engleză, iar până la vreo zece ani chiar şi un fel de guvernantă, aleasă cu grijă din rândul profesoarelor pensionare şi plătită regeşte (căci colonelul avea multe păcate, dar nu putea fi acuzat şi de avariţie), a cărei principal misiune era s-o pregătească pe fetiţă de şcoală, iar ulterior s-o ajute la lecţii, dar mai ales să-i stimuleze gustul pentru lectură. Anca nu avea însă nevoie de niciun ajutor, mintea ei ageră prindea la şcoală totul din zbor, iar carnetul ei era plin totdeauna de note bune, obţinute toate pe merit, căci colonelul ţinuse de la bun început să-i avertizeze pe profesori că fata lui n-are nevoie de nicio protecţie şi că pretinde să fie tratată cu cea mai mare severitate şi exigenţă. Singura lui pretenţie era ca Anca să strălucească la învăţătură, în rest îi acorda o libertate deplină. Iar când subalternii săi au început să-i raporteze ca fata bate barurile din centru, tatăl s-a mulţumit să se strâmbe a zâmbet pe sub mustaţă:  e tânără, s-o lăsam să-şi trăiască tinereţea, nu e nicio nenorocire dacă mai trage câte un fum sau mai dă peste cap o cinzeacă de votcă. Nu foarte inteligent, dar înzestrat cu o remarcabilă intuiție, care i-a asigurat de altfel sucesul în munca de poliţist, a simţit imediat când Anca a început să tânjească după bărbat. De aceea n-a făcut prea mare caz nici de relaţia cu Sandu, ce-i fusese adusă la cunoştinţă la vreme; fata e pe cât de urâţică, pe atât de arzoaie, bine că s-a găsit careva s-o mai domolească, postul prea lung aduce stricăciune la minte. S-a mulţumit doar să le ceară unora din oamenii săi să o supravegheze pe Anca discret şi să fie gata să intervină dacă aceasta va intra în vreo încurcătură.

Cea mai mare bucurie a Adei, când venea pe la prietena ei, era să scotocească prin bibliotecă. Existau şi acasă la ea cărţi din belşug, mai ales scrierile clasicilor români erau foarte bine reprezentate, dar zestrea lor de volume nici nu se putea compara cu bogaţiile şi rarităţile ce se puteau găsi aici, începând de la cărţile noi, cu coperte viu colorate şi strălucitoare, imprimate la Londra sau la Paris şi sfârşind cu buchinele îngălbenite de vreme, pe care Ada le privea cu o veneraţie aproape religioasă, Anca îi spunea de fiecare data că poate împrumuta orice carte doreşte, iar atunci se pomenea într-o mare încurcătură, căci nu ştia ce să-şi aleagă şi aproape fiecare volum i se părea la fel de ispititor. O vreme n-a împrumutat nimic, citea cu glas tare titlurile care erau în franceză (studia franceza la şcoală încă din clasa a cincea şi o înţelegea binişor)  ca şi cum ar fi recitat nişte mantre sau scotea la întâmplare o carte din bibliotecă şi o frunzărea încetişor cu o figură atât de preocupată încât Anca dădea, ca în virtutea unui reflex,  muzica mai încet, iar uneori chiar se strecura încetişor afară din camera,în vârful picioarelor, având sentimentul că prezenţa ei îi deranjează prietena. Contactul cu cărţile nu era pentru Ada doar un prilej de bucurie intelectuală, îi provoca o plăcere fizică greu de definit, ca şi cum, la atingerile ei delicate, filele acestora ar fi fost cuprinse de un freamăt uşor şi ar fi început să emane o căldură domoală care îi mângâia buricele degetelor, iar ceva din adâncul trupului ei începea atunci să vibreze, legănat parcă ritmic de acordurile unei muzici abia percepute, ca un fel de chemare misterioasă la dragoste. Corpul Adei avea această propretate nebişnuită de a percepe erotic toate semnalele venite din exterior, iar legătura de piele a unui tratat german de filosofie îi putea transmite senzaţii tactile pline de voluptate.

În compania Adei, Anca a început să renunţe treptat la multe din obişnuitele sale teribilisme: încerca să se abţină de la fumat, îşi controla cu atenţie vocabularul, evitând cu grijă cuvintele obscene ca şi referinţele la casetele porno ale tatălui său şi manifesta pentru prietena ei o tandreţe de soră mai mare. Îi călăuzea lecturile. o sfătuise să se aboneze la revista Secolul XX şi o ajuta să-şi dezvolte cunştinţele de engleză, pe care Ada începuse s-o înveţe doar din primul an de liceu. Adeseori cele două fete ascultau muzică în camera Ancăi, iar pe parcursul acestot audiţii se putea întâmpla ca mâinile lor să se întâlnească. Şi un observator mai atent ar fi putut constata poate că fata cea măruntă şi îndesată caută intenţionat aceste atingeri sau că mâna ei se opreste câteodată ca din întâmplare pe coapsa tovarăşei sale, pe care începe să o dezmierde uşor prin rochia subţire de pânză topită. Ada considera aceste gesturi drept nişte simple şi nevinovate semne de afecţiune şi nu observa că în asemenea momente ochii celeilate fete încep să sclipească ca ochii unei sălbăticiuni în căutare de pradă.

Scriind aceste rânduri, îmi dau tot mai limpede seama că Anca e de fapt Mariana, care s-a strecurat clandestin în aceste însemnări ce îşi propuneau să alcătuiască o povestire romantică despre Ada. Nu ştiu prin ce miracol, amintirile acesteia au început să se amestece atât de tare cu propriile mele amintiri şi fantasme, încât de multe ori îmi e foarte greu, dacă nu chiar  imposibil, să le deosebesc unele de celelalte. Iar lucrul şi mai ciudat este că aceasta se întâmplă cu toate că în ultimul timp am reuşit să mă abţin de la băutură, aşa cum i-am făgăduit Adei, într-un mesaj lung şi patetic, pe care am reuşit să-l înjghebez la capătul câtorva zile îngrozitoare de mahmureală. Eram decis să-mi respect promisiunea, dragostea pentru Ada mă ajuta să fac faţă tentaţiilor şi să înlocuiesc berea ieftină, care mă balona şi îmi producea arsuri la stomac, cu sucul de portocale, chiar dacă iubita mea nu era deocamdată decât o femeie de cuvinte şi fum, pe care nu aveam nicio şansă s-o întâlnesc vreodată în carne şi oase. Întreaga mea viaţă se concentrase în cele câteva ore pe care le petreceam zilnic în faţa calculatorului, făcând schimburi de mesaje cu Ada. Ieşeam foarte rar din casă, stăteam aproape tot timpul cu telefonul închis, îmi pierdusem orice interes pentru ceea ce oamenii numesc îndeobşte realitate.  Mă exilasem de bună-voie într-un spaţiu virtual (probabil medicii psihiatri numesc asta monomanie), convorbind o bună parte a zilei, dar mai cu seamă a nopţii cu o umbra ascunsă în spatele unui ecran, despre care nici măcar nu aveam certitudinea că există cu adevărat. Ajunsesem însă să-I cunosc în felul acesta fiecare inflexiune a vocii, fiecare tresărire a muşchilor faciali şi fiecare centimetru de piele, îi puteam percepe căldura de la o distanţă de trei mii de kilometric, mă familiarizasem de mult cu mirosul trupului ei, gustul dulce-amar al sărutărilor sale îmi stăruia zile la rând în papile după o noapte copleşitoare de dragoste. În închipuirea mea îi scoteam adeseori rând pe rând hainele, cu o căutată lentoare, scoţând la iveală de sub costumele cu croială severă, în care obişnuia să apară de obicei în fotografii, toate splendorile trupului ei, ce îmi pârjoleau degetele, îmi ardeau palmele şi îmi frigeau buzele. Îi sorbeau respiraţia lacom, îi beam cu sete saliva şi îi muşcam buzele, în timp ce mâinile mele îi frământau sânii, îi alintau îndelung şoldurile, fesele, coapsele a căror albeaţă strălucitoare îmi lua parcă vederea, pătrundeau în scobitura lor, apăsând ritmic şi făcând-o să scoată nişte gemete de voluptate care îmi aţâţau simţurile până la nebunie. Mâna ei îmi cobora ca o viperă alba pe pântece, căutându-mi bărbăţia cu lăcomie….Apoi totul se întuneca brusc, nu mai eram amândoi decât carne şi bucurie.

Asemenea reverii îmi bântuiau adeseori nopţile şi ştiu că nu s-ar cuveni să scriu despre ele, un bărbat adevărat n-ar face asta cu siguranţă, nu din pudoare, ci din orgoliu. La neoameni însă sentimentul acesta e atât de atrofiat încât se pot complace cu uşurinţă în situaţiile cele mai înjositoare pentru un bărbat, ei nu mai au nimic de pierdut, căci au pierdut deja totul, inclusiv cea mai elementară pudoare. Puţin le pasă dacă sunt consideraţi nebuni, perverşi sau obsedaţi sexuali, ei ştiu foarte bine că în realitate nu sunt nimic şi că, orice ar face, nu vor inspira decât silă, vor fi trataţi ca nişte leproşi, expulzaţi cu grijă din mijlocul comunităţilor, vârâţi, atunci când este posibil (şi cel mai adesea este posibil) în case de nebuni sau în puşcării. Personal, consider că toate socotelile mele cu societatea sunt definitiv încheiate, n-are decât să mă considere ce socoteşte ea de cuviinţă, pe mine mă doare drept în cot, dragii mei oameni de bine, aşa că n-am de gând să-i fac nici cea mai măruntă concesie şi puţin mă sinchisesc dacă în loc de o povestire romantică, aşa cum intenţionez, voi scrie în cele din urmă povestea unei psihoze. Poftim, dacă vreţi vă fac şi o mărturisire: Ada sunt eu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: