naluca 6

22

Într-o bună zi, muşteriii cârciumii din Dristor au constatat cu stupoare că Ortansa Ţiganca este însărcinată.

Deşi nu mai era de mult la prima tinerețe, femeia îşi purta fără ruşine, ba chiar cu un fel de semeție ostentativă, pântecele care începuse să i se bombeze pe sub zdrențele ei de miloagă, înfruntând liniştită privirile batjocoritoare sau doar contrariate cu care era întâmpinată de catre obişnuiții localului. Oacă, la rândul său se umfla în pene ca un cocoşel, cu fața luminată de un zâmbet de satisfacție, atunci când păşea cu un pas în urma țigăncii, care era mai Inaltă decât el cu o jumătate de cap, grăbindu-se să răspundă la felicitările cam în doi peri ce îi erau adresate sau să strângă mâinile întinse spre dânsul în bătaie de joc. Cuplul de cerşetori devenise acum centrul atenției, principalul subiect al discuțiilor care se încingeau în jurul câtorva sticle de bere, luând pentru o vreme locul disputelor ce se derulau de obicei în legătură cu nu ştiu ce figură controversată a vieții politice sau cu ultimul derby fotbalistic al sezonului. Unii priveau sarcina țigăncii cu un aer de condescendență, mulțumindu-se să facă pe seama pe seama ei nişte glumițe fără perdea, alții, în schimb o socoteau un adevărat afront personal şi o nemaipomenită sfidare la adresa bunului simț, afirmând sus şi tare că înmultirea unor indivizi făra căpătâi de felul lui Oacă şi a proaspetei sale soții ar trebui interzisă prin lege.

Personal nu mă amestecam în aceste dispute. După părerea mea, orice biped uman este liber să-şi gestioneze după bunul său plac producția de spermatozoizi, chiar dacă n-am înteles şi nu înțeleg de ce o majoritate însemnată a speciei căreia ii aparțin, prin nu ştiu ce hazard al destinului, ține morțiş să se reproducă. În calitatea mea de neom, am considerat întotdeauna că a-mi transmite mai departe zestrea genetică ar fi un act de o mare nesăbuință. Spre deosebire de mine, Oacă şi țiganca lui sunt însă nişte oameni perfect normali, pe care mi-i pot închipui foarte bine în pielea persoanelor onorabile, cu pensie de la stat, apartament şi automobil, care frecventează localul din Dristor,  mi-i pot închipui ducând o viață de familie fericită şi adorându-si progeniturile, bucurându-se de toate acele mici plăceri ale domesticității pentru care eu n-am nici cea mai mică vocație. Ideea că aş putea deveni intr-o bună zi tată a început să ma oripileze încă din adolescență, pe măsură ce firea mea de neom ieşea tot mai mult la iveală. Şi mai trebuie să mărturisesc că nu mi-au plăcut niciodată copiii, n-am crezut niciodată in aşa-zisa lor ingenuitate, mi s-au părut mereu nişte ființe lacome, perverse si egoiste, care n-au învătat încă să-şi disimuleze, aşa ca adulții, sechelele animalice, iar despre răutatea lor genuină as putea scrie pagini întregi.

De aceea, abia mi-am putut stăpâni un hohot de râs, când, după ce s-a aşezat fără să fie poftit la masa mea şi a comandat o sticlă de vin scump, Oacă mi-a cerut să fiu naşul copilului ce urma sa se nască si să primească numele meu. Era o propunere de un grotesc absolut. Mă şi vedeam în închipuire pus la costum şi cravată, ținând în brațe ghemotocul nevolnic de carne, născut cu cine ştie ce handicapuri şi destinat să îngroaşe fără îndoială rândurile acelor ființe famelice, pe care canalele Bucureştiului par să le vomite la nesfârşit, şi rostind în locul său Crezul cu o prefăcută cucernicie. Eu, tocmai eu, care nu fusesem niciodată în stare să am grijă de vreo floare sau de vreun animal, care nu mai practicam de ani de zile nici o religie şi nu mai călcasem de ani de zile într-o biserică, după ce încercasem făra succes să apuc pe calea credinței, care, la fel ca şi dragostea, ca şi scrisul, mi se refuza cu încăpățânare.

Au fost ani în care eram nelipsit de la slujbele duminicale, in care am devorat numeroase cărti de teologie, am ținut toate posturile, m-am spovedit şi m-am împartăşit, am avut poate şi câteva trăiri religioase. Dar de regulă nu aveam asemenea trăiri, mă duceam la biserică asemenea unui slujbaş ce incearcă să-şi indeplinească sarcinile de serviciu cu cât mai multă conştiinciozitate, oboseam sau mă plictiseam repede şi trebuia să fac un mare efort pentru a urmări slujba pâna la capăt. Incercam să ma rog, dar rugăciunile mele rămâneau pur formale, erau rostite din vârful buzelor, cu indiferența cu care aş fi recitat pe dinafară pagini din cartea de telefon. Aceeaşi tendință blestemată spre superficialitate, care m-a impiedicat să scriu ceva cu adevărat remarcabil a făcut ca şi acest capitol al existenței mele să se soldeze finalmente cu un eşec. Multă vreme o frază din Evanghelia după Ioan: ,,Cine crede în Mine nu va fi judecat, cine nu crede în Mine a şi fost judecat” m-a urmărit obsesiv şi m-a întărit în convingerea că fac parte din acea categorie de oameni de condiție inferioară, condamnați dinainte, din pricini care îi scapă logicii omeneşti. Era inutil să mai merg la biserică de vreme ce Dumnezeu îmi întorcea ostentativ spatele. Cu atât mai mult cu cât în momentele mele de îndoială m-am surprins adeseori întrebându-mă dacă drumul spre Dumnezeu trebuie să treacă obligatoriu şi prin biserică şi dacă sărutatul icoanelor şi al moaştelor poate ține locul credinței adevărate. Dar din faptul că am abandonat calea bisericii nu trebuie să se înțeleagă că devenisem subit un ateu. Eu am avut tot timpul convingerea că ateismul suferă de o anumită lipsă de logică şi că reprezintă o soluție de viață comodă, atât de comodă încât pentru mine era de neacceptat. In definitiv inexistența (ca de altfel şi existența) lui Dumnezeu e imposibil de dovedit cu argumente strict raționale, dar, mai mult decât asta, infinit mai mult decât asta, marele semn de întrebare e moartea. Desigur, e reconfortant să trăieşti cu ideea că totul se termină odată   cu încetarea funcțiilor biologice, că din nimic am venit şi în nimic ne intoarcem, asta te scuteşte de multe responsabilități. Dar dacă există totuşi în noi o părticică nemuritoare şi mai ales, domnilor materialişti, domnilor sceptici, domnilor atei, dacă infernul există ? O bună parte din umanitate a crezut şi continuă să creadă în existența acestuia şi nu avem niciun temei rațional pentru a considera o asemenea credință greşită. Ateii provin din rândurile acelor oameni care n-au trăit niciodată o experiență religioasă, nici măcar nu-si pot imagina că există astfel de experiente, asemănându-se perfect cu nişte orbi, care folosind drept principal argument propria lor infirmitate, ar nega existența culorilor. În ce mă priveşte, am numeroase îndoieli, mi-e absolut imposibil să mă complac în nişte certitudini facile şi dacă nu pot fi un credincios în sensul obişnuit al cuvântului nu mă pot declara nici ateu sau agnostic. Probabil sunt ceea ce e încă şi mai rău, unul din acei ,,căldicei’’ cărora atât credința cât si necredința li se refuză în egală măsură, adică un nimic, un zero tăiat, iar ideea de face din mine naşul unui copil e fără doar şi poate o nebunie pe care doar creierul saturat alcool al lui Oacă era în stare s-o genereze.

Despre îndoielile mele i-am vorbit în câteva prilejuri si  Adei. Nu m-a înțeles şi nici nu mă aşteptam să mă înțeleagă. Spre deosebire de mine, ea este o natură profund religioasă, chiar dacă religiozitatea sa îmbracă nişte forme atipice, de un primitivism sălbatic, mult mai apropiate de culturile panteistice ale Antichității decât de practicile crestine, pentru care are numai dispreț, considerându-le simple superstiții. Divinitățile Adei sunt munții şi pădurile, brazii şi mestecenii, printre ale căror trunchiuri se poate ivi, în nopțile calde de vară, saturate de erotism, trunchiul gol al unui näcken care invită la dragoste, viperele încolăcite la soare, cerul şi norii. Mi-o pot inchipui foarte uşor în chip de bacantă, insotind pe pajişti scaldate in lumina fosforee a lunii, alaiul lui Dionysos sau participând, in întunecimi de codru medieval, cu trupul ei fierbinte de vrăjitoare, a cărui goliciune închipuită mi-a răscolit de atâtea ori simțurile, la ritualul nocturn al Sabatului. Ea este în stare să traiască din plin comuniunea cu cosmicul şi nu-si pune întrebări inutile despre existența sau inexistența lui Dumnezeu. Ada e o femeie vie, iar cu oamenii vii lucrurile sunt până la urmă întotdeauna mai simple.

Mă opresc din scris, sorb un gât de cafea, apoi recitesc acest început de capitol, care mi se pare de o desăvârşită stupiditate. Numai locuri comune, numai prețiozități, care n-au nicio legătură cu povestirea mea romantică despre Ada!  De fapt sunt incapabil să depăn cinstit păna la capăt o poveste cu început, mijloc şi sfârşit, pentru că nu pot face diferența dintre esențial şi neesențial, pentru că mă pierd în tot felul de divagații inutile, pentru că tot ce pun pe hârtie rămâne, în ciuda bunelor mele intenții, fad şi convențional. Nu mai cred de multă vreme în scrisul meu şi dacă totusi încă mai continui să scriu, fac asta doar în virtutea unui automatism. După ce n-am reuşit să produc decât nişte avortoni literari, ar fi o mare naivitate din partea mea să mă iluzionez că voi putea duce sfârşit această povestire pe care mă  silesc s-o brodez în jurul unui personaj atât de puțin verosimil ca Ada, despre care nici măcar nu ştiu dacă există sau nu în realitate. Altfel stăteau lucrurile pe vremea cănd mai eram incă un adolescent entuziast, animat de proiectele literare cele mai ambițioase şi convins că scrisul reprezintă pentru el singura modalitate de a-şi justifica existența.  Avusesem chiar nesăbuința să-mi făgaduiesc mie însumi că dacă până  la vârsta de treizeci de ani nu voi izbuti să scriu nimic remarcabil mă voi sinucide. Şi pentru că un simplu angajament verbal nu mi se părea suficient de convingător, am mers încă şi mai departe: l-am scris pe ultima filă a unui caiet de dictando în care îmi asternusem cele mai noi producții poetice şi, pentru ca totul să parå cât mai solemn  şi cât mai definitiv, mi-am crestat antebrațul cu o lamă de ras şi, folosindu-mă de un toc vechi cu peniță, m-am iscălit la urmă cu sânge. Inutil să mai spun că nu mi-am respectat angajamentul. Pe la treizeci de ani devenise destul de evident pentru mine ca sunt refuzat de marea literatură si totuşi nu numai că nu m-am sinucis, am continuat-o cu scrisul care îmi oferea un pretext admirabil pentru stilul meu de viață dezordonat şi mai ales pentru viciul care mă stăpânea încă din adolescență. Îmi dorisem să reinventez poezia, dar nu reinventasem nimic, insuficient dotat pentru o carieră artistică măcar onorabilă (gândul că as putea deveni într-o zi cel mai bun nu-mi trecuse niciodată prin minte) eram la fel de puțin dotat şi pentru existență. Ada se bucurase în schimb de succese răsunătoare încă din timpul adolescenței.

Parcă o văd aşteptându-şi înfrigurată intrarea pe scenă, de data aceasta pe scena teatrului mare, unde a ajuns să joace în chip cu totul neasteptat, la recomandarea profesorului ei de la şcoala populară de arte. Era un spectacol cu Steaua fără nume, actrița care juca rolul Monei suferise un accident de automobil, îar direcția teatrului se găsea într-o mare încurcătura: era vorba de cel mai vizionat spectacol al stagiunii şi scoaterea lui de pe afiş pentru o lungă perioadă de timp ar fi adus o pierdere simțitoare la incasări. Şi, în timp ce ce erau luate în discuție diferite solutii, profesorul Adei, unul dintre cei mai respectați actori din oraşul acela moldovenesc, l-a convins pe director că eleva lui, care de altfel interpretase doar cu câteva luni înainte rolul Monei într-un spectacol dat de tinerii aspiranți ai şcolii populare, ar fi cea mai potrivită alegere. Destul de sceptic la început, directorul s-a decis să să facă totusi o încercare, aşa că iat-o pe Ada, îmbracată intr-o rochie neagră de seară ce se mulează perfect pe corpul ei care nu mai este de mult acela al unei fetițe si îi lasă dezgoliți umerii care au consistenta marmurei vii, fremătând de emotie, repetându-si replicile în gând şi respirând cu aviditate mirosul de scenă. Despre mirosul acesta am aflat abia din scrisorile Adei. Spre deosebire de mine, căruia cele patruzeci-cincizeci de țigări zilnice mi-au atrofiat aproape  in totalitate simțul mirosului, Ada are o sensibilitate olfactivă cu totul deosebită şi mi-a mărturisit nu odată că un miros neplăcut ii poate provoca adevarate stări de anxietate. Tot de la ea ştiu că nici mirosul de scenă nu este unul tocmai plăcut. E mai curând un soi de mixtură, în care se amestecă, în câtimi imposibil de stabilit cu exactitate, mirosul de praf şi de vechitură, de pudră şi fard, de pivniță nearisită. Adei respiră însă mirosul acesta cu voluptatea cu care ar respira aromele unei parfumerii, nu doar cu nările, ci prin toți porii corpului său longilin, îl simte pătrunzând in profunzimea țesuturilor si în chimia secretă a proceselor ei celulare, raspândindu-i-se în sânge, infuzându-i, asemenea unui drog, o stare de euforie care nu se poate compara cu nicio altă trăire si o face să se simtă actriță până în străfundul plasmelor sale organice. Iar pe măsură ce cariera actoricească a purtat-o pe scenele cele mai diverse, de la cele ale micilor oraşe de provincie româneşti pâna la acelea ale marilor metropole europene, Ada avea să descopere că absolut toate au acelaşi miros, în absența căruia jocul ei ar rămâne fals şi artificios. Iar atunci când va deveni o actriță perfect stapână pe mijloacele ei de expresie, mirosul de scenă va începe s-o urmeze si în viața de toate zilele, ca un acompaniament discret şi totodată solemn, care avea ceva din grandoarea unui destin.

După succesul din Steaua fără nume Ada a ajuns o mică celebritate. Era salutată pe stradă de persoanele  cele mai diverse, de la venerabilii profesori la pensie ai oraşului, care îşi scoteau în fața sa pălariile cumpărate cu un sfert de secol în urmă şi schițau în direcția ei nişte plecăciuni  caraghioase pâna la tinerii ingineri proaspăt repartizați în capătul acela de la țară şi de la domnii grizonanți, care ii sărutau mâna insinuant şi ii ofereau buchete de flori la intrarea sau la ieşirea din teatru până la adolescenții romantici, care îi dedicau poezii şi încercau să-i facă o curte timidă. Ada primea toate aceste atenții cu o aparentă indiferență. Trecea, cu mersul ei plutitor, prin mulțimea admiratorilor, adresându-le un zâmbet convențional, fără să pară prea impresionantă de omagiile acestora, desi pieptul ii era cuprins de un val de căldură ce i se răspândea de acolo în membrele cărora le imprima un tremur usor, greu de sesizat de privirea unui străin. Totuşi succesul n-o făcuse să-şi piardă luciditatea, ştia că mai are multe de învățat până la a deveni cu adevărat o mare actriță. De altfel, profesorul ei avusese grijă să n-o potopească după spectacol cu laude exagerate. Se mulțumise să-i spună că a jucat remarcabil şi că are probabil toate sansele să facă o carieră frumoasă în teatru, dar pentru asta talentul (cu care e înzestrată din prisosință) nu e destul, e nevoie de muncă şi studiu şi i-a dat exemplul câtorva actori pe care superficialitatea, delăsarea sau înclinația către o viață boemă îi împiedicase să se realizeze plenar, condamnându-i în cele din urmă la mediocritate. Mult mai darnică se arătase cu laudele Anca. Ea era de părere că Ada jucase mai bine decât titulara rolului şi a ținut să-i dăruiască prietenei sale o ediție completă a pieselor lui Samuel Beckett, un autor despre care puțină lume auzise la ora aceea în România. Singura persoană nemulțumită de succesul Adei fusese mama acesteia, deranjată de faptul că fiica ei ajunsese pe scena teatrului mare, în compania unor persoane de o moralitate cel puțin dubioasă, asa cum erau, după mentalitatea sa, majoritatea actorilor. Asistase la spectacol de undeva din ultimele rânduri, îmbracată în veşnicul ei taior negru de directoare de şcoală încheiat la toți nasturii, cu o expresie de nemulțumire zugrăvită pe față, n-a aplaudat, a răspuns cu răceală la felicitările cunoscuților iar în zilele următoare a încercat s-o convingă pe Ada să renunțe la rol: teatrul, care îi suceşte mințile şi o face să neglijeze învătătura, nu putea să constituie o carieră pentru o fată ce îşi respectă părinții şi vrea să se realizeze în viață. Ada n-a cedat insă, ştim foarte bine că putea deveni uneori un monstru de încapațânare, asa că mama ei s-a decis să-l abordeze pe directorul teatrului, căruia i-a spus răspicat ca nu poate accepta nici în ruptul capului ca fiica sa, care este în penultima clasă de liceu şi are de dat în curând un examen dur de admitere, la politehnică sau la farmacie, să mai urce pe scenă. Directorul însă nici n-a vrut să audă: peste două săptamâni teatrul urma să plece într-un turneu la Bucureşti, iar Steaua făra nume era piesa de rezistență din repertoriu. Argumentele sale  n-au avut nici un efect, mama Adei repeta cu încapățânare că fata ei este incă minoră, iar singurii care au dreptul să ia decizii în privința ei sunt părinții, iar cei doi s-au despărțit în cele din urmă după un schimb dur de replici, din care n-au lipsit declarațiile fățişe şi amenințările. Atunci când era în joc prestigiul instituției pe care o conducea moldoveanul blajin, căruia îî plăcea să intârzie la un pahar de vin si era renumit pentru repertoriul său suculent de anecdote licențioase, se transforma însă într-un intrigant viclean si abil, care stia foarte bine cum se trag sforile la conducerea de partid a județului, iar un simplu telefon, dat la timp acolo unde trebuia a limpezit lucrurile. Convocată urgent la cabinetul primului secretar, mama Adei a fost nevoită să-şi accepte înfrângerea: Ada va pleca în turneu la Bucureşti şi va interpreta rolul Monei până la revenirea din concediu a titularei, e în joc prestigiul județului.

Hotarât lucru, mama Adei e un personaj pe cât de antipatic pe atât de puțin verosimil. Asta denotă  incapacitatea mea de a face, ca Balzac, concurență stării civile şi de a construi personaje credibile, asemănătoare oamenilor în carne şi oase. Dar denotă în acelaşi timp şi o doză serioasă de resentiment, corpul didactic (din care am făcut şi eu parte pentru o bucată de vreme) nu mi-a inspirat niciodată vreo undă de simpatie. Spre deosebire de alte persoane, care işi evocă, pline de nostalgie anii de şcoală, eu am urât şcoala de la bun început şi nu mi-am putut respecta cu adevărat profesorii, la care descopeream limite de gândire, grave tare de caracter şi, nu de puține ori, multă incompetență şi incultură. Această antipatie a fost de altfel perfect reciprocă. În timpul liceului nu m-am numărat niciodată printre preferații vreunui profesor, eram sancționat cu severitate pentru cea mai mică greşeală, răspunsurile mele erau considerate mereu nesatisfăcătoare, iar micile tentative de originalitate – cenzurate cu străşnicie. La facultate am fost privit ca un personaj excentric, înzestrat cu unele calitați intelectuale, pe care insă alcoolismul precoce îl împinge, încet dar sigur, către o iminentă ratare. Apoi, atunci când mi-a fost dat sa respir pentru câțiva ani aerul îmbâcsit al unei cancelarii, a trebuit să mă confrunt cu aceeaşi nedisimulată ostilitate. Am aflat repede că pe seama mea circulă tot felul de bârfe, care de care mai prăpastioase, ținuta mea neîngrijită era privită cu o dezaprobare fățişă, femeile de serviciu mă disprețuiau, elevii îmi dădeau porecle batjocoritoare şi îmi jucau tot felul de farse, colegii îmi întorceau spatele, directorul mă critica în mai toate consiliile pedagogice. Toți mă priveau ca pe un corp străin, cu neputință de asimilat, infiltrat acolo prin cine ştie ce capriciu al hazardului, a cărui simplă prezență avea darul de a trezi antipatii şi resentimente. În fond nu eram decât un personaj atipic, croit după  alte tipare decât majoritatea acelor dascăli îmbătrâniți prematur din cauza grijilor casnice şi a profesoarelor şcolite la fără frecvență, iar faptul că eram altfel, că nu mă uitam la televizor, că nu mă interesa fotbalul şi nu țineam cu nicio echipă, că nu luam parte la sindrofiile organizate în cancelarie cu prijejul vreunei onomastici, că refuzam sistematic invitațiile la o bere sau la o cafea  mă transformaseră repede într-o personna non grata, cu care nu era bine sa ai de a face prea indeaproape. Neomenia mea reuşise să se dea si aici  ca uleiul la suprafață.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: