naluca 8

Faptul că nu mi-o pot închipui pe mama Adei decât într-un taior de culoare închisă, încheiat la toți nasturii se datorează cu siguranță Adinei.

Şi iata-mă ajuns la fondul secret al amintirilor mele, la acele episoade pe care, de-a lungul anilor, m-am nevoit să le uit şi pe care n-am reusit să mi le extirpez total din memorie, nici măcar cu ajutorul alcoolului, care nu stimulează uitarea, ba dimpotrivă. Despre Adina nu i-am vorbit nimănui, nici măcar Adei şi chiar simplul fapt de a-i tasta numele îmi provoacă o stare de disconfort. În mod normal această femeie, pe care am cunoscut-o cu vreo treizeci şi cinci de ani în urmă, nu-şi are locul câtuşi de puțin în însemnările astea care se doresc o poveste romantică despre Ada. Ea s-a strecurat aici prin cine ştie ce intrare secretă, pe care am uitat-o deschisă din imprudență, iar eforturile mele de a o alunga sunt se pare zadarnice. Ştiu din experiență că nu scrii întotdeauna ceea ce vrei, există momente când mâna care tastează dobândeşte o ciudată autonomie, se lasa purtată de anumite impulsuri lipsite în aparență de noimă, ca şi cum ar scrie după dictarea unei prezențe străine care işi impune propriile norme si propriile legități, transformându-te într-un simplu scrib lipsit de voință şi libertate. De fapt poate că suntem scrişi in mult mai mare măsură decât ne scriem noi înşine, iar esecurile mele literare literare ar putea fi puse şi pe seama faptului că n-am vrut niciodată sa mă las scris, că m-am împotrivit ori de câte ori mâna încerca s-o ia înaintea gândului, de teamă că aş putea ajunge pe un teren minat, pe un teren populat de prezențe neliniştitoare, de fantome iesite din pliurile cele mai profunde ale memoriei, bune doar să provoace crize de anxietate sau atacuri de panică.  Nu, domnilor, întâlnirile cu tine insuți nu sunt niciodată dintre cele mai fericite.

Este de presupus că, împotriva voinței mele (dacă în ceea ce mă priveşte se mai poate vorbi despre voință), voi fi obligat la un moment dat să scriu şi despre Adina. N-am încă nicio idee despre cum va arăta acest episod. Sunt lucruri pe care deocamdată îmi este penibil să le pun pe hârtie şi as fi fericit să pot amâna scrierea acestor pagini la nesfârsit. Ele nu au de altfel nicio legătură cu povestirea de față, pe care ar face-o probabil încă şi mai incoerentă, încă şi mai lipsită de unitate. Dar, în definitiv, la ce bun acestă pretenție de coerența, de rotunjime, de perfecțiune, când fiecare pagină pe care o scrii este datată, poarta pecetea inconfundabilă a zilei, ba chiar si a orei la care a fost scrisă, a dispoziției de moment, a stării tale mentale? O indispoziție trecătoare, o iritare provocată de bâzâitul enervant al unui țânțar sau o febră uşoară îți pot influența scrisul mult mai mult decât s-ar crede şi, tocmai de aceea, o întâmplare povestită azi nu seamană cu aceeaşi intâmplare povestită mâine sau poimâine, iar a păstra acelasi ton pe parcursul unei povestiri ce se întinde pe câteva sute de pagini reprezintă, cel putin în cazul meu, un lucru cu neputintă de nerealizat. Asa că dați-mi voie să fiu incoerent, dați-mi voie să ma contrazic de la o filă la alta, asa cum face şi viața, dorința de perfecțiune nu e altceva decât o teribilă dovadă de suficiență.

Pentru moment voi spune doar că,  atunci când am cunoscut-o, Adina era, ca şi mama Adei, directoarea unui liceu de provincie şi obisnuia să se imbrace în nişte taioare de culoare închisă, incheiate la toți nasturii. Majoritatea bărbaților din oraş o considerau o femeie foarte frumoasă şi socotesc că nu greseau cu nimic, deşi frumusețea Adinei era una oarecum atipică: înaltă şi destul de robustă, această directoare severă de şcoală, era una dintre acele frumuseți majestuoase si statuare, pe care te-ai fi aştepat s-o înâlneşti mai curând pe un teren de atletism decât intr-o cancelarie, imbrăcată într-un trening strâns mulat, care să-i pună în evidentă formele generoase, de aruncătoare de disc sau de suliță. Mersul ei nu avea nimic din grația plutitoare a Adei, Adina călca apăsat, temeinic, iar mişcarile sale aveau o anumită rigiditate, ce se potrivea de minune cu croiala austeră a hainelor sale. Fruntea era înaltă, boltită, marmoreeană, nasul usor acvilin, bărbia voluntară, doar buzele, rosii şi senzuale, îndulceau într-o anumită măsură chipul acesta sever, care emana permanent un aer de autoritate. Şi totusi, pe măsură ce incerc să reconstitui din memorie, trăsătură cu trăsătură, înfățisarea Adinei, încep să descopăr o vagă asemănare între aceasta şi Ada. Aceeaşi frunte înaltă, poate chiar prea înaltă pentru o femeie, aceeasi conformație a capului, deşi cel al Adinei e mai voluminos, maxilarul mai proeminent, pometii conturati mai puternic, acelaşi păr castaniu, acelaşi desen al buzelor, aceeasi expresie gravă si plină de seriozitate. Dar asemănarea de care vorbesc nu se opreşte aici, ea nu se mărgineşte la asemenea detalii de suprafață, are mai curând caracterul unui ,,aer de familie’’ pe care il putem descoperi la persoanele care se înrudesc, chiar dacă intre acestea nu există nicio asemănare fizică sesizabilă la prima vedere. Nu pot pune acest fenomen curios decâț pe seama faptului că atractia noastră pentru anumite femei e generata de existența, undeva în apele tulburi ale inconştientului, asa cum bine au intuit psihologii, a unui prototip feminin sau, dacă vreti, a femeii ideale, ale cărei trasături se suprapun automat peste trasăturile femeilor în carne şi oase pe care le întâlnim de-a lungul experientelor noastre de zi cu zi. Şi iată de ce, incercând să le descriu pe Ada sau pe Adina, descriu de fapt aceeaşi femeie, iar afirmația mea ca Ada sunt eu, trebuie luată in toată litera ei.

Am cunoscut-o pe Adina la puțin timp după absolvirea facultății, când, in mod cu totul neşteptat, am obținut un post de redactor la o revistă de cultură proaspăt înființată într-un oraş din Transilvania. Era exact ceea ce îmi dorisem în anii de studiu: pe vremea aceea eram incă departe de a fi renuntat la ambitiile mele literare,  poemele si articolele de critică care le publicasem se bucuraseră de unele ecouri favorabile si nutream convingerea  că mă aşteaptă o frumoasă carieră de scriitor. Eram decis să termin odată penru totdeauna cu excesele bahice şi să mă dedic cu toată seriozitatea literaturii, de vreme ce mi se oferea o asemenea şansă de afirmare, la care cu câteva luni în urmă nici măcar n-as fi îndrăznit să nădăjduiesc. Trebuie să recunosc de altfel că şanse mi s-au mai oferit şi cu alte prilejuri, dar n-a avut avut niciodată nici abilitatea, nici perseverența de a le fructifica, iar singura mea vocație autentică este probabil cea a eşecului.

Oraşul în care locuia Adina şi în care urma să-mi preiau proaspătul post de redactor nu-mi era cu totul necunoscut. Aici locuiau unchiul Traian şi mătuşa Veturia, nişte rude îndepărtate ale tatălui meu la care petrecusem pe vremuri câteva săptămani de vacantă. Spre deosebire de tata, care rămăsese toată viața un simplu electrician, unchiul Traian fusese mai bine de treizeci de ani magistrat în oraşul acela ardelenesc. Era un bărbat mărunțel si bondoc, foarte roşu la față, pe care greu mi-l puteam inchipui purtând o robă judecătorească şi  prezidând cu solemnitate şedințele unui tribunal. Pensionat de câtăva vreme, îşi descoperise o nouă pasiune: grădinăritul şi era foarte mândru de cele nu stiu câte zeci de soiuri de lalele care creşteau în peticuțul lui de grădină. El şi mătuşa Veturia, neintrecută în prepararea compoturilor, a dulcețurilor şi a peltelelor, alcătuiau unul dintre cele acele cupluri patriarhale care nu mai pot fi întâlnite decât în oraşele de provincie, iar în locuința lor totul era de modă veche, de la mobilele cumpărate prin anii cincizeci de la familiile scăpatate ale oraşului, de la mileurile şi macrameurile confecționate de mătuşa cu mâna ei, de la bibelourile şi paharele de cristal ce populau din abundență vitrinele din sufragerie la ibricele turcesti de cafea şi ceştile de porțelan scump, pictate cu păstori şi cu păstorițe. Casa lor era unul din puținele locuri în care musafirii mai erau incă serviți, vara sub umbrarul de viță din curte, iar iarna într-un salonaş cochet, la căldura molcomă a focului de lemne, cu dulceață de cireşe amare sau de nuci verzi ori cu vinuri de smochine sau de stafide, fabricate de mătuşa Veturia după nişte rețete extrase din cărți de bucate nemțesti, vechi de o sută de ani. În acestă casă, în care acele pendulei din sufragerie păreau întepenite undeva in jurul anului 1900 aveam sa fiu găzduit pentru o bucată de vreme şi aveam s-o intâlnesc pe Adina.

Îmi amintesc cu exactitate că am ajuns acasă la unchiul Traian într-o duminică dimineață după o călătorie lungă şi obositoare cu un tren de noapte, intr-un vagon foarte aglomerat de clasa a două în care îmi fusese cu neputintă să ațipesc. Târam după mine o valiză mare şi grea, ticsită cu cărți şi cu manuscrise, ce îmi rupsese mâinile pe drumul de la gară şi până la această stradă liniştită, cu aspect rural, pe care îl făcusem pe jos, căci puținii bani pe care îi aveam asupra mea nu-mi îngăduiau să iau un taxi. Purtam un un costum bleumarin nou-nouț, pe care mi-l cumpărase tata în rate, eram proaspăt tuns si ras, decis să termin o dată pentru totdeauna cu viața boemă de până atunci şi sa fac o impresie cât mai bună la noul meu loc de muncă. Aveam în buzunarul de la piept al sacoului până şi o iconită, dăruită la despărțire de mama, care plătise o slujbă la biserică pentru viitoarele mele succese, încredințată fiind că mă aşteaptă o carieră strălucitoare.

Am fost întâmpinat de mătuşa Veturia, care m­-a sărutat zgomotos de câteva ori pe obraz, apoi s-a grăbit să mă conducă în odaia ce fusese pregătita special pentru mine. Era o cameră de mansardă cu un aspect nespus de prietenos, a cărei fereastră dădea spre straturile de lalele ale unchiului meu. După ce am rămas singur, am îmbrățişat dintr-o privire patul încăpător, micul birou, etajera în care urma sa-mi rânduiesc cărțile şi am scos un oftat de mulțumire. Niciodată până atunci nu avusesem o cameră numai a mea. Acasă la părinți împartisem aceeasi odaie cu o bunică pe jumătate senilă. A urmat apoi infernul camerelor de cămin pline de promiscuitate, cu traiul lor ,,la comun’’, în care privirile celorlalti ajungeau să provoace un rău fizic şi deveneau în cele din urmă aproape cu neputință de îndurat. Camera acesta intimă şi plăcută, in care aşternuturile emanau o mireasmă discretă de levănțică era tot ce puteam să-mi doresc în momentul acela şi după ce am verificat dacă uşa se poate incuia pe dinăuntru am scos un al doilea oftat de satisfacție.  Se pare că noua mea existență debuta destul de promițător.

M-am dezbrăcat de hainele cele noi, le-am aşezat (eu, care obişnuiam să-mi arunc articolele de îmbracaminte claie peste grămadă la întâmplare, astfel incât căutatul unei cămăşi nepurtate putea deveni o verîtabilă aventură) frumos pe un umeraş, m-am vârât in patul care te îmbia parcă la un somn fără vise, mi-am vârât capul sub cerşaf şi am incercat să adorm. Somnul m-a cuprins insă destul de târziu, eram intr-o stare de surescitare, iar gândurile îmi zburau către dimineața de a doua zi, când urma să mă prezint la proaspătul meu loc de muncă, unde îmi doream să fac o impresie cât mai bună. Parcă îmi şi vedeam numele tipărit în paginile revistei, la subsolul unei cronici literare pertinente şi erudite sau, şi mai bine în fruntea unui grupaj de poeme despre care s-ar fi vorbit nu doar în mediile literare ale oraşului, ci şi în coloanele revistelor de cultură bucureştene. Parcă nu mai fusesem niciodată atât de încrezător in talentul meu, căruia, iată, i se oferea în sfârsit o posibilitate de afirmare. Şi totuşi nu mai aveam cincisprezece ani ca să mă entuziasmez atât de uşor, eşecurile pe carele suferisem până atunci, inclusiv refuzul politicos al unei edituri clujene de a-mi publica o carte de versuri, ca şi nonşalanța cu care ratasem câteva prilejuri favorabile de mă afirma. ar fi trebuit să mă facă mai reținut. Aveam pe atunci însa convingerea că toate nereuşitele mele trebuie puse pe seama alcoolului şi că, din momentul în care voi reusi să mă las de băutură, nimic nu  mă mai poate împiedica ,,să mă realizez’’, totul depinzând în exclusivitate numai de mine. Prins de asemenea gânduri, care astăzi mi se par de o dezgustătoare stupiditate, am căzut în cele din urmă intr-un somn agitat, întretăiat de nişte vise confuze, în care apărea mereu imaginea unui motan cenuşiu care îmi zgâria obrajii pâna la sânge.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: