naluca 9

Am fost trezit din somn de mătuşa Veturia, care m-a poftit să cobor la dejun. În sufragerie mă aştepta unchiul Traian, care, jovial ca întotdeauna, m-a bătut de câteva ori pe umăr si mi-a făcut complice cu ochiul, în timp ce-mi umplea paharul cu un rachiu de pere tare si aromat. Ţineam la acest unchi încă din timpul vacanțelor pe care le petrecusem aici în copilărie. Îmi reamintesc adesea cu drag de lungile noastre excursii prin pădurile din apropierea orasului, de răbdarea cu care mă învăța să deosebesc ciupercile bune de mâncat de cele otrăvitoare, de istorioarele hazlii pe care obişnuia să le depene, imitându-şi personajele cu un remarcabil talent actoricesc, de pasiunea lui pentru jocurile de cuvinte încrucişate, care, pentru scurtă vreme, avea să mi se transmită şi mie. Cine ar fi crezut că bărbatul ăsta glumet, cu aerul lui de grăsan cumsecade, pronunțase, aşa cum voi afla mai târziu, în anii de teroare ai stalinismului, zeci de sentințe de condamnare la moarte?

Unul dintre motivele pentru care îmi plăcea să vin în vacanță la unchiul Traian erau şi mesele abundente şi extrem de apetisante servite de mătuşa Veturia. La noi acasă se mânca destul de sărăcăcios, salariul de electrician al tatălui meu nu ne permitea cine ştie ce răsfățuri culinare, iar ciorbele lungi, lipsite de orice savoare, în care mama obişnuia să pună rântaş din abundență, chiftelele cu carne puțină şi multă pâine muiată, tocănițele grețoase de măruntaie sau macaroanele cu pesmet erau la ordinea zilei, iar mâncărurile mai de doamne-ajută, ce apăreau pe masa noastră mai ales în zilele de duminică, erau drămuite cu străşnicie în porții miniaturale. Cred că nu greşesc foarte tare dacă spun că în timpul copilăriei nu m-am culcat niciodată sătul cu adevărat. De aceea cele două sau trei săptămâni petrecute în casa mătuşii Veturia erau pentru mine nişte adevărate sărbători gastronomice. Aici înfulecam ca un căpcăun, spre hazul mătuşii, care se grăbea să îmi mai umple odată cu vârf farfuria şi mă lăuda pentru pofta mea de mâncare.

După ce ne-am aşezat la masă am descoperit că mătuşa Veturia nu se dezmințise nici de data aceasta şi rămăsese aceeaşi excelentă bucătăreasă. Nu mai mâncasem de mai bine de douăzeci şi patru de ore. Lăsând deoparte orice regulă de bună-creştere (cred că am mai avut prilejul să spun în aceste însemnări că sunt o persoană extrem de prost crescută, o persoană care nu dă doi bani pe aşa-zisele maniere) m-am repezit la supa aurie, prin care pluteau nişte tăiței de casă subtiri ca firul de păr, pe care am hapăit-o din câteva înghițituri. A venit apoi rândul ciulamalei de pui cu ciuperci şi multă smântână, din care m-am înfruptat fără ifose, folosindu-mă mai mult de mâini decât de cuțit şi de furculiță. Ştiam că peste câteva momente voi scoate câteva râgâituri disgrațioase, că voi avea după-amiază arsuri şi că mă voi scula de la masă greoi, cu membrele vlăguite, ca dupa cine ştie ce muncă istovitoare. Ştiam, dar nu mă putusem abține. Stomacul meu, neobişnuit cu excesele culinare, care în timpul studenției (când îmi vindeam de obicei cartela de cantină pentru a-mi cumpăra cărți) îndurase foame cât pentru o viață, şi deprins mai mult cu băutura decât cu mâncarea, reacționa violent ori de câte ori îl încărcam peste măsură, când mă aflam însă în fața unei mese îmbelşugate, reacționam la fel ca o femeie însărcinată, înghițeam cu voracitate tot ce mi se punea în farfurie, căci există pesemne în mine o lăcomie atavică, o lăcomie ce nu asțeaptă decât asemenea ocazii pentru a se manifesta în toată vulgaritatea ei. Uitasem şi că doar cu câteva ceasuri în urmă îmi propusesem solemn să nu mă mai ating de alcool niciodată şi îmi beam cu conştiinciozitate paharul cu vin de coacăze, pe care unchiul Traian avea grijă să mi-l umple de fiecare dată când îl vedea gol.

În sfârşit, după ce am mai îngurgitat şi două felii groase de tort Doboş, specialitatea mătusii, am simțit că mă umplusem până la refuz şi nu mai pot înghiți nici măcar o îmbucătură. Profitând de faptul că mătuşa Veturia plecase pentru moment din sufragerie şi socotind că unchiul Traian nu este foarte pretențios în ceea ce priveşte eticheta, mi-am dus şervetul la gură, am  râgâiit cât am putut de discret de câteva ori, apoi mi-am scos din buzunar pachetul de Carpați făra filtru si am căutat din ochi o scrumieră. Unchiul mi-a observat gestul, s-a ridicat de la masă şi s-a dus până într-o cameră alăturată de unde s-a întors cu o mică bombonieră de cristal, pe care mi-a aşezat-o în față, explicându-mi că în casa lor nu există nicio scrumieră şi în general nu se fumează, deoarece mătuşa nu suportă mirosul de tutun, dar, fireşte, la zile festive, cum este şi cea de față, se poate face o mică excepție, mai ales atunci când este vorba de un nepot genial, venit tocmai de la Cluj, ca să bată la fund toată literatura română. Dacă aş fi fost o persoană  bine crescută, cuvintele unchiului meu, la care s-a adăugat şi o privire ce mi s-a părut cam acră a mătuşii Veturia, care revenise de la bucătarie cu cafele şi prăjituri, ar fi trebuit să mă facă să-mi îndes ruşinat înapoi în buzunar pachetul de țigari. Dar eu nu mă încurcam cu asemenea farafaslâcuri, iar a renunța la țigara de după masa mi se părea un act de ipocrizie, chiar dacă n-am mai savurat-o cu aceeaşi plăcere ca de obicei. Grimasa de dezgust care se desluşea limpede pe chipul grăsuliu al mătusii îmi stricase întreaga bună dispoziție de până atunci, am înghitit cafeaua în silă, nici nu m-am atins de fursecuri, am întins însa mâna, fără a mai aştepta să fiu servit, după carafă, şi mi-am turnat unul după altul două pahare de vin pe care le-am dat peste cap dintr-o singură înghițitură.

Conversația lâncezea. Personal nu sunt o fire prea vorbăreață, vinul de coacăze îmi dădea o stare de somnolență şi îmi era imposibil să fiu atent la trăncănela mătuşii Veturia, care încerca să mai învioreze puțin atmosfera, ce devenise uşor apăsătoare. Începuseră şi arsurile, iar gustul ciulamalei de pui îmi venea pe gât, aşa cum mi se întâmpla ori de câte ori mâncam fără măsură. Tocmai mă pregăteam să îngaim nişte vorbe de scuză, acuzând călătoria obositoare de peste noapte, şi să mă retrag în camera mea, când mătuşa a ținut să-mi comunice că vom avea la cină nişte oaspeți care sunt la curent cu realizările mele literare şi doresc neapărat să mă cunoască. Era vorba de o pereche extrem de distinsă, un fost coleg de tribunal al unchiului Traian şi soția acestuia, directoare de liceu şi mare consumatoare de literatură. În momentul acela am avut dintr-o dată senzația neplăcută că unchiul şi mătuşa vor să mă pună la dispoziția tuturor curioşilor, a tuturor amatorilor de senzațional din oraş ca pe cine ştie ce ciudățenie a naturii, în virtutea unor obscure drepturi de proprietate, ca şi cum faptul că îmi oferă un adăpost şi câteva linguri de supă le-ar permite să mă trateze ca pe un obiect care le aparține. Am mai spus pe parcursul acestor însemnări cât de mult mă irită privirile celorlalți, că nu-mi place să leg noi cunoştințe, că sunt lipsit de cele mai elementare deprinderi mondene. Nu pot comunica decât rar şi doar cu persoane pe care mi le simt foarte apropiate, iar aşa-zisele conversații de salon nu mi se par decât nişte dezgustătoare exerciții de ipocrizie. Nu i-am spus mătuşii nimic, dar eram decis să mă încui în camera mea, să mă prefac că dorm, că mă doare o măsea sau să pretextez o criză de ulcer. Oamenii legii şi directoarele de liceu îmi sunt deopotrivă de antipatici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: