naluca 13

Tânărul actor s-a îndrăgostit de la prima vedere de Ada. A început s-o curteze timid, îi aducea la repetiții buchete de flori, iar la un moment dat şi-a luat inima în dinți şi a invitat-o la cofetărie. Ada lua florile, îi adresa uneori lui Călin câte un zâmbet de circumstanță, dar a refuzat invitația: mama ei îi interzisese categoric să iasă în compania vreunui bărbat. Văzând însă că fața partenerului ei se întunecă brusc, a simțit un început de vinovăție. Iar gândul că îl rănise a urmărit-o câteva zile: îşi dădea seama că acesta era ultima persoană care ar fi meritat un asemenea tratament. Dacă invitația ar fi venit din partea altui bărbat, bunăoară  a încrezutului care interpreta rolul lui Grig şi se lăuda permanent în fața tovarăşilor lui de pahar că nu îi poate rezista nicio femeie, refuzul ei ar fi fost unul firesc. Dar Călin nu avea nimic din siguranța de sine a seducătorului de profesie: Ada îl simțea dezarmat, dependent de un da sau un nu rostit de buzele ei, iar faptul că îl putea domina o determina să nutrească față de el o anumită îngăduință, ca aceea pe care o are o persoană în toată firea în raport cu comportamentul imatur al unui adolescent. Pe de altă parte, discuțiile despre bărbati purtate cu Anca îi stârniseră curiozitatea. Avea momente când în mintea ei încolteau nişte gânduri pe care refuza să şi le mărturisească pâna şi ei înseşi. Femeia, care se contura tot mai limpede în crisalida ei de adolescentă, începea să-şi reclame drepturile cu timiditate. Se surprindea uneori privind multă vreme în gol, cuprinsă de un fel de reverie cețoasă, o moliciune plăcută îi invada membrele şi avea impresia că fiecare celulă a trupului ei e antrenată într-o mişcare de vibrație lentă, ca atunci când aştepti ceva, un ceva nedesluşit si tocmai de aceea ispititor, care nu ştii prea bine când şi cum va fi să se împlinească. Se privea goală în oglindă, aşa cum se deprinsese încă de la începutul adolescenței, şi descoperea că trupul ei dobândeşte treptat o nouă fizionomie, nu mai e acela al unei pubere, ci al unei femei coapte pentru dragoste, e generos şi luxuriant, emană o feminitate aproape sălbatică, aproape neruşinată, are dulceaţa unui strugure copt, dar şi ceva din aroma amară a florilor de pădure sau a vinurilor de ţară. Umerii sunt perfect rotunzi, sânii, pe care poţi desluşi dacă priveşti de foarte aproape, zvâcnetul imperceptibil al unei vinişoare albastre şi ale căror sfârcuri trandafirii încep să se întărească uşor, au consistenţa paradoxală a marmurei vii, mijlocul, subţire şi mlădios, contrastează cu şoldurile largi şi puternice, în care par a fi concentrate inepuizabile depozite de vitaliate. Pântecele, umbrit în partea de jos de o pată întunecată de muşchi, are netezimi feciorelnice şi catifelări pline de voluptate, coapsele par strunjite cu migală din fildeş de mâinile pline de har ale unui artizan din vechime, genunchii, uşor ascuţiţi, aduc în această orchestrare savantă de rotunjimi, în acest măiastru concert de viori şi de violine, râsul, de o inefabilă picanterie, al piculinei, ceva asemănător cu savoarea acrişoară a afinei, gleznele au fineţea bijuteriilor renascentiste. Ada nu e mulțumită însă de frumusețea trupului ei, pe care îl percepe deocamdată ca pe ceva străin şi într-o oarecare măsură ostil. Işi dă seama că acesta are viața lui proprie şi propriile lui legități, pe care nu va putea să le ignore la nesfârşit, că se apropie ziua când mâna fierbinte a iubitului ei nevăzut va trebui să fie înlocuită. Îşi dă seama, dar momentan îi este foarte greu să accepte. Bărbații i se par nişte fiinte brutale şi primitive, atingerile lor nu pot fi decât dureroase, lipsite de orice tandrețe sau delicatețe, iar ideea de a-şi abandona corpul la discreția unui asemenea despot ahtiat după plăcerile cele mai animalice o dezgustă şi o inhibă.

Desigur că din asemenea reverii Călin este cu desăvârşire absent. Ele nu se leagă de altminteri de nicio prezență masculină concretă. Ada resimte în asemenea momente doar anumite stări, pe care i-ar fi foarte greu să le redea prin cuvinte, intuind însă vag că ele trebuie puse în legătură cu această schimbare a corpului ei, care o tulbură şi o nelinişteşte. Însă, atunci când, peste câteva zile, Călin şi-a reînnoit invitația, răspunsul ei nu a mai fost atât de categoric, ci (după ce a părut că şovăie îndelung) i-a dat de înțeles că ar putea să accepte cândva o întâlnire. Nu mai era un refuz, ci o amânare. De fapt, Ada era foarte nehotărâtă. Ar fi vrut, pe de o parte, să-i facă o mică plăcere acestui tânăr bărbat, parcă plămădit dintr-o altă substanță decât masculii obişnuiți, dar, pe de altă parte, se temea de posibila reacție a părinților săi ( în oraşul acela nimic nu putea să rămână secret pentru multă vreme), iar faptul de a se găsi pentru prima dată în viața ei singură în tovarăşia unui străin, chiar dacă în aparență inofensiv, îi provoca o uşoară nelinişte. Dar era oare Călin chiar un străin? Scena crease între ei anumite momente de intimitate, iar sensibilitatea olfactivă cu totul specială a Adei îi detectase cu uşurință mirosul: un miros amestecat de deodorant, de pastă de dinți şi de corp de animal tânăr în care se amesteca uneori un iz puțin supărator de țigară. Nici atingerile lui nu-i erau cu totul necunoscute. Călin avea o mână uscată şi fierbinte, care, în anumite momente ale spectacolului, strângea convulsiv degetele lungi ale partenerei, ca şi cum tainele cerului înstelat, despre care îi vorbea cu o voce transfigurată, ar fi trebuit să se încrusteze pentru totdeauna, ca nişte hieroglife misterioase şi în epiderma acesteia. Exista apoi şi un moment când brațul subțire şi parcă prea lung, de adolescent intârziat, al bărbatului cuprindea strâns mijlocul Adei, un moment în care ea însă era mult prea preocupată de jocul său ca să resimtă vreun fior erotic, dar senzația rămânea, senzația unei strânsori nu tocmai neplăcute, şi chiar persista o vreme şi după sfârşitul spectacolului. Şi poate că e ciudat – cel puțin din punctul de vedere al unui profan – că Ada, care în viața cea de toate zilele ar fi acceptat cu greu atingerea unui bărbat, se lăsa îmbrățişată pe scenă fără reținere şi putea să simuleze perfect abandonul unei femei în brațele iubitului său, fără să fi trecut niciodată în realitate printr-o asemenea experiență. Dar noi ştim că persoana de pe scenă nu mai era Ada şi de fapt nu mai era nimeni, doar o formă pură şi impersonală de energie, menită să însuflețească nişte ființe umane închipuite, cărora ajungea să le infuzeze carnea şi sângele unor oameni reali, folosindu-se pentru aceasta de propriul ei suflet şi de propriul ei trup, aşa cum muzicianul se foloseşte de sunete sau pictorul de culori. Teatrul i-a ținut loc de viață şi dacă ar fi avut o viață în adevăratul înțeles al cuvântului probabil că n-ar fi ajuns o mare actriță. Iar din acest puct de vedere îmi este cu siguranță superioară: eu am ratat în egala măsură atât viața cât şi literatura.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: