naluca 17

După accidentul acela penibil cu osul de peşte, conversaţia a lâncezit multă vreme. Nu m-am ridicat de la masă, aşa cum ar fi făcut poate altul în locul meu, mi se părea că asta ar însemna un act de laşitate din partea mea. În definitiv puţin îmi păsa ce cred despre mine musafirii mătuşii. Ei reprezentau, cu pretenţiile lor de seriozitate şi cu apucăturile lor provinciale, una din acele categorii de oameni pentru care nu am nicio  picătura de simpatie şi le evit pe cât îmi stă cu putinţă tovărăşia. Am mai înghiţit în silă câteva felii de cartof, apoi am lăsat jos tacâmurile  şi am stat  mult timp cu ochii ţintuiţi în farfurie, golindu-mi, cu înghiţituri lacome, paharul de vin pe care unchiul Traian se grăbea de fiecare data să mi-l umple cu vârf. Din când în când trăgeam cu coada ochiului la Adina. Nu mai mânca nici ea. Stătea ţeapănă, iar pe faţa ei, care părea cioplită în marmură, nu se putea citi nicio expresie. Şi dintr-o dată m-am pomenit întrebându-mă dacă femeia asta e fericită. Semăna mai mult cu o statuie expusă într-un loc public decât cu o nevastă de procuror.

Discuţia s-a mai animat abia spre sfârşitul serii, când unchiul Traian a început să vorbească despre un caz care făcuse mare vâlvă în ultima vreme: o femeie dintr-un sat din apropiere îşi omorâse bărbatul, un beţiv care o bătea cu o sălbăticie rar întâlnită până şi în aşezările acelea uitate de lume, unde încă se crede că bătaia e ruptă din cer, îl ciopârţise şi îi arsese rămăşiţele în cuptorul de pâine. A adunat apoi rezultatele cremaţiunii într-o pungă de plastic pe care a îngropat-o în fundul grădinii. Peste câteva zile,  femeia şi-a mărturisit fapta, spre stupefacţia anchetatorilor, care ezitau să o creadă: ţăranca aceea mărunţică şi slabă, îmbătrânită prematur de muncă, bătaie şi sărăcie nu avea câtuşi de puţin aerul unei criminale. În cele din urmă punga a fost dezgropată şi trimisă la expertiză, iar răspunsul care a venit de acolo a fost, şi acela, unul stupefiant: resturile din pungă nu erau rămăşiţe umane. Femeia îşi repeta însă povestea cu încăpăţânare, aşa că procurorul care conducea ancheta a fost nevoit să ceară o nouă expertiză. De data aceasta mărturisirile criminalei au fost confirmate, aceasta a fost pusă sub acuzare, urma să fie judecată în zilele următoare şi putea fi condamnată la moarte.

Povestea unchiului Traian ne-a smuls pe toţi din starea de lâncezeală. Mătuşa Veturia a început să peroreze cu însufleţire: după părerea ei femeia trebuia achitată, bărbatul ei fusese o bestie şi îşi merita soarta cu prisosinţă. Chipul Adinei nu mai era nici el lipsit de expresie, avea o licărire ciudată în ochi şi o asculta pe mătuşa cu buzele uşor întredeschise,lasându-şi la vedere dinţii albi şi strălucitori, care în clipa aceea mi s-a părut că seama cu colţii unui carnasier. Şi mi-a trecut deodată prin gând că această soţie de procuror, care pare alcătuită din marmură sau din gheaţă, ar putea  să ucidă cu sânge rece.

După ce a lăsat-o pe mătuşa Veturia să-şi isprăvească discursul în voie, procurorul Caprini şi-a şters  tacticos ochelarii, a tuşit de câteva ori,  ne-a privit cu superioritate, apoi cu glasul său metalic şi neplăcut a spus că din păcate justiţia nu se face cu sentimente. Indiferent de circumstanţele ei, o crimă rămâne o crimă şi trebuie pedepsită ca atare, tribunalul nu e o instituţie filantropică, acolo se împarte dreptate, iar dreptatea trebuie pusă mai presus de toate sentimentele, oricât de nobile ar părea acestea la prima vedere. Şi atunci când se întâmplă ca o crimă să fie comisă cu bestialitate, aşa ca în cazul de faţă, ea se cuvine să fie pedepsită cu moartea.

Atunci nu ştiu ce demon m-a îndemnat să intervin în discuţie. Încă de la început acest provincial arogant şi fudul îmi provocase o repulsie nemaipomenită. Radu Caprini era una din acele vietăţi cu sânge rece, de felul reptilelor sau a batracienilor, a căror apropiere îţi provoacă o senzaţie puternică de dezgust. Iar mintea lui, mobilată doar cu articole şi paragrafe de legi, funcţiona ca o ghilotină. Nu e de mirare că-şi alesese una dintre cele mai detestabile meserii cu putinţă. După mine, un procuror care solicită pedeapsa cu moartea e un personaj cu nimic mai onorabil decât un călău. Cum putea totuşi femeia asta frumoasă din faţa mea, care semăna cu o statuie grecească de marmură, să locuiască sub acelaşi acoperiş şi să împartă acelaşi culcuş cu un asemenea monstru de cruzime şi suficienţă?

Aşadar l-am întrerupt destul de brutal pe procurorul Caprini şi i-am spus că pedeapsa cu moartea e o barbarie lipsită de noimă, o modalitate prin care societatea îşi satisface instinctele criminale latente. Întâmplător eram destul de informat în materie. Aşa că am început să vorbesc despre dezgustătoarele detalii ale eletrocutării, despre oribilele contorsiuni ale spânzuraţilor, despre mulţimile oamenilor de bine care se îngrămădeau odinioară la execuţiile publice ca la un spectacol de divertisment, despre haitele de descreieraţi, bărbaţi şi femei, care în timpul Revoluţiei Franceze însoţeau, cântând, dansând şi proferând tot felul de obscenităţi, căruţele cu condamnaţi la moarte până la picioarele eşafodului. În loc să aibă, aşa cum se pretinde, o valoare educativă pedeapsa cu moartea nu face decât să răscolească instinctele noastre cele mai bestiale. După o statistică alcătuită de francezi, majoritatea criminalilor care urmau să-şi lase capul în coşul călăului asistaseră, cel puţin o data în viaţa lor, la o execuţie.

Toţi mă ascultau cam şocaţi, iar Adina se înroşise la faţă. Toţi cu excepţia procurorului, care, din spatele ochelarilor se uita la mine ca la o râmă. Pe măsură ce vorbeam mă înflăcăram tot mai tare, începusem să fac nişte gesturi dezordonate cu furculiţa de peşte, pe care, nu ştiu de ce, o apucasem din nou între degete, iar la sfârşit cred că ridicasem vocea mai mult decât s-ar fi cuvenit.

După ce am terminat de vorbit, s-a lăsat un moment stânjenitor de tăcere şi mi-am dat seama că săvârşisem o gafă: mă aflam, în definitiv, în locuinţa unui magistrat şi lăsându-mă purtat de valul meu de antipatie faţă de procuror, îi jignisem de moarte pe unchiul Traian şi pe mătuşa Veturia. Ar fi trebuit să păstrez pentru mine ideile despre justiţie. Oricum, pe Radu Caprini nu l-am impresionat cu bâiguielile mele patetice. S-a uitat la mine ironic şi mi-a spus că sunt fără îndoială un idealist. Idealismul o fi bun în poezie, dar e falimentar într-o sală de tribunal.

În schimb, pe buzele roşii şi senzuale ale Adinei mi s-a părut că desluşesc o umbră de zâmbet.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: