naluca 18

Munca redacţională m-a acaparat în primele săptămâni. Revista la care fusesem angajat îşi propunea să pună capăt prejudecăţilor legate de publicaţiile din provincie şi să se ridice la nivelul revistelor de cultură din capitală. De aceea, redactorul-şef, un foarte influent critic literar, selectase un nucleu de colaboratori valorosi, dintre care nu lipseau câteva nume de rezonanţă ale literaturii de atunci, adusese în redacţie nişte tineri pe care îi socotea de mare perspectivă (mă număram şi eu printre ei) şi se străduia să slalomeze cu cât mai multă abilitate printre imperativele ideologice impuse de sus. Concesile ce li se făceau acestora erau minime şi în zadar ai fi căutat în paginile revistei obişnuitele poliloghii politice scrise în faimoasa limbă de lemn. Nu, revista noastră avea un aer tineresc si combativ şi o ţinută literară remarcabilă, Mircea Mănescu, care se considera un discipol al lui E. Lovinescu, punea un preţ mare pe calitate.

M-am simţit de la început foarte bine aici şi m-am străduit să-mi îndeplinesc cât mai bine sarcinile redacţionale. Revista avea o apariţie săptamânală, aşa că trebuia să muncim din răsputeri. Mie mi se încredinţase cronica volumelor de poezie şi eram obligat să fiu permanent informat în legătură cu cele mai noi apariţii. Mă bucuram de o libertate deplină în ceea ce priveşte selecţia cărţilor recenzate, nu se intervenea niciodată în textele mele, nu se schimba nici măcar o virgulă, deşi redactorul-şef mă ironiza uneori pentru faptul că folosesc un limbaj prea pompos, neuitând însă să adauge că aceasta este o boală a tinereţii, care va trece o dată cu vremea. Nu vroia să-mi impună nimic şi aştepta de la mine să-mi găsesc singur calea proprie în literatură.

 

O activitate care ne lua o grămadă de timp era lectura numeroaselor manuscrise ce soseau la redacţie. Ca peste tot, existau şi în oraşul acela mulţi veleitari, care se doreau publicaţi. Unii dintre ei îşi aduceau personal manuscrisele la revistă, aşa că am avut ocazia să cunosc destule personaje ciudate, de la un domn mai în vârstă, care se lăuda că scrisese zece mii de rondeluri sau o respectabilă octogenară ce se apucase să compună la senectute librete de operetă până la tinerii entuziaşti, dar lipsiţi de talent şi cultură poetică, puşi pe teribilisme ieftine, preluate din recuzita avangardelor istorice. Rareori se întâmpla să găsim un manuscris publicabil. Mircea Mănescu ne pretindea însă să fim foarte prevenitori cu aceşti aspiranţi la gloria literară, care îl reclamaseră nu o dată la forurile de partid pentru că nu îi promovează îndeajuns pe autorii locali. Nu trebuiau niciodată refuzaţi făţiş, ci purtaţi cu vorba, amânaţi la nesfârşit sub diferite pretexte. Uneori se mai întâmpla ca vreunul dintre aceşti autori să producă un text cât de cât acceptabil, care apărea întotdeauna într-un loc mai puţin vizibil din cuprinsul revistei.

Adeseori, după orele de redacţie, mă înfundam cu colegii, la o halbă de bere, într-o hrubă din centru, plină de fum, unde se aduna toată boema oraşului şi discutam cu aprindere despre literatură. Dintre toate personajele care frecventau acest loc fără îndoială cel mai spectaculos era Aurel Zaharia. Nu mi-a trebuit prea mult ca să-l remarc pe acest bărbat frumos cu ochi albaştri şi visători, parcă desprinşi dintr-o icoană renascentistă, care contrastau atât de puternic cu vorbele lui muşcătoare şi pline de sarcasm, din pricina cărora îşi făcuse o grămadă de inamici. Pe seama lui circulau tot felul de legende, unii spuneau că nu e tocmai zdravăn la cap şi că fusese exclus prin anii 50 din Uniunea Scriitorilor pentru că….mâncase gândaci. Alţii puneau excluderea  însă pe seama trecutului său de deţinut politic politic, dar mai ales pe seama faptului că nu-şi astâmparase gura nici după ieşirea din închisoare, fiind de repetate ori anchetat de Securitate, ba chiar arestat pentru câteva luni sau internat la psihiatrie. Cineva povestea că într-o zi, când intenţionase să-i facă o vizită, găsise pe uşa apartamentului următorul bilet ,,Lucrez!!! Nu deranjaţi decât în caz de cutremur, bombardament sau dacă se prăbuşeşte regimul!!!’’. Cert este însă că dincolo de toate aceste legende şi anecdote, calitatea de poet nu i-o putea contesta nimeni lui Aurel Zaharia. După ce am fost martor la câteva din apariţiile sale la cârciumă, care se soldaseră cu nişte numere impresionante de histrionism, m-am grăbit să-i caut cărţile. Nu erau multe, două sau trei plachete, tipărite în condiţii destul de precare, cu nişte coperţi cenuşii şi neprietenoase, dar poemele de acolo mi-au dat sentimentul poeziei adevărate. N-aveam de unde să ştiu pe atunci că nu peste mult urma să devenim prieteni foarte apropiaţi.

Pe soţii Caprini nu i-am mai întâlnit pentru o vreme.

În casa unchiului Traian eram tratat în continuare cu amabilitate şi bunăvoinţă, amintirea gafelor mele din prima seară petrecută fusese ştearsă cu buretele, iar rudele mele se străduiau să-mi facă şederea în locuinţa lor cât mai plăcută. La rândul meu, încercam să mă arăt deferent şi politicos şi mă străduiam să nu depăşesc niciodată măsura la băutură. Se părea că viaţa mea începe să se aşeze încet-încet pe un făgaş sănătos. Din nefericire însă, eu mă număr printre acei oameni care sunt parcă predestinaţi că nu-şi poată construi temeinic o carieră sau o familie şi care în general nu pot duce nimic la bun sfârşit, singura lor vocaţie autentică fiind ratarea. Ei orbecăiesc prin viaţă asemenea unor cârtiţe şi, ori de câte ori la capătul tunelului, pare să licărească o luminiţă, ori de câte ori şansa pare să le ofere o oportunitate, nu reuşesc niciodată să o fructifice, parcă în virtutea unui blestem care i-ar urmări încă din copilărie. Nu trebuie să înţelegeţi din asta că, pentru toate eşecurile mele, dau vina pe împrejurări. Ele mi-au fost de multe ori favorabile, dar de fiecare data caracterul meu sucit de neom mă împingea către gesturi iraţionale, inexplicabile chiar şi pentru mine, care mă rostogoleau înapoi, spre condiţia mea mizerabilă, din care m-am dovedit incapabil să mă ridic. Oamenii ca mine sunt total inutili pentru societate, ba, chiar mai mult, reprezintă un pericol potential la adresa acesteia şi ar trebui închişi în nişte rezervaţii speciale, în puşcării şi în casele  de nebuni, sau, şi mai bine, eutanasiaţi.

Inutil aşadar să mai spun că după o oarecare perioadă de linişte şi de stabilitate, care îmi dăduse pentru moment iluzia că sunt  poate şi eu în definitiv un om ca toţi oamenii, nenorocirea a dat iar din senin peste mine şi de data aceasta ea avea faţa de marmură a Adinei. Ada ar spune că fost la mijloc din nou mâna lui Klamm.

Recunosc că mă surprindeam uneori gândindu-mă la doamna Caprini. Femeia asta mă intriga, dar mă şi atrăgea într-un anumit fel, deşi eram încă la o vârstă când suntem destul de puţini sensibili la farmecele femeilor ajunse la maturitate. Adina trebuie să fi avut către patruzeci de ani, iar eu aveam douăzeci şi patru. Şi îmi dădeam seama (sau mai exact, credeam că îmi dau seama) că, în ciuda frumuseţii ei remarcabile, această directoare de liceu, casătorită cu un procurer de provincie mărginit şi fudul nu avea cum să constituie pentru mine cu adevărat o tentaţie. În spatele măştii de gheaţă şi a taioarelor încheiate până la gât nu se ascundea  de fapt decât o făptură banală, o provincială plină de ifose şi prejudecăţi, aşa cum se găsesc din belşug în toate capitalele de judeţ româneşti. Simplul fapt că acceptase să devină soţia lui Radu Caprini dovedea cu prisosinţă că femeia asta n-avea nici un mister: fusese o căsătorie de interes, procurorul era un om plin de bani, dar mai ales un personaj foarte influent, capabil să transforme peste noapte, prin relaţiile sale, o simplă profesoară de matematică în ditamai directoarea. Şi totuşi, ceva îmi spunea că în realitate lucrurile nu se prezintă chiar aşa simplu, iar anumite detalii din comportamentul Adinei îmi dădeau de gândit: expresia de cruzime pe care mi s-a părut că i-o desluşesc pe chip în timp ce unchiul Traian povestea despre femeia care îşi omorâse bărbatul sau umbra de zâmbet pe care mi s-a năzărit că mi-o adresează după ce avusesem îndrăzneala să-l înfrunt pe procurorul Caprini, dacă nu fuseseră doar simple iluzii, păreau să trădeze că, dincolo de carapacea care putea fi percepută din exterior mai exista şi o altă Adină, mult mai complicată şi mai provocatoare, pe care mi-ar fi plăcut mult s-o cunosc. Iar nenorocirea a fost că am cunoscut-o în cele din urmă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: