naluca 19

Printre clienţii obişnuiţi ai localului ţinut de domnul Pompiliu se numără şi o bătrână ciudată. E probabil foarte în vârstă, violent fardată, poartă nişte toalete excentrice, destul de nepotrivite pentru etatea ei şi e însoţită mereu de un căţel negru, căruia îi comandă de fiecare dată o halcă mare de carne. Pe ea n-am văzut-o mâncând niciodată. Se mulţumeşte cu un pahar mare de vin roşu, pe care îl soarbe picătură cu picătură, părând cu totul absentă la ceea ce se întâmplă în jurul ei şi nu părăseşte localul decât atunci când câţelul începe să dea semne de nerăbdare. Patronul mi-a spus că se numeşte dominişoara Adelaida şi că frecventează restaurantul de multă vreme.

De fapt, femeia asta nu mi-e cu totul necunoscută. Am mai văzut-o de câteva ori prin cartier, unde prezenţa ei nu avea cum să treacă neobservată. Nu ştiu de ce, îmi inspiră o senzaţie vagă de teamă, dar în acelaşi timp, îmi stârneşte curiozitatea. Atunci când o văd instalată la masa ei din restaurant (are pesemne rezervată  aici o masă numai a ei, căci n-am văzut niciodată să se aşeze altcineva pe locul acela), mă străduiesc să mă aşez cât mai departe de ea, dar mă surprind de multe ori spionând-o cu coada ochiului. Căteodată fumează, folosindu-se de un port-ţigaret lung. Trage fumul lacom în piept şi e scuturată din când în când de accese violente de tuse. Alteori mi se pare că o surprind vorbind în şoaptă cu câinele. Dacă încerc să-l iscodesc în legătură cu domnişoara Adelaida, patronul schimbă cu eleganţă subiectul sau pur şi simplu se mulţumeşte să ridice din umeri. Deşi am convingerea că ştie mai multe decât oricine altcineva despre bătrâna aceea ciudată şi că s-ar putea ca între ei să funcţioneze un soi de complicitate. Iar localul acesta, în aparenţă atât de prietenos şi de ospitalier, a început să-mi dea fiori de nelinişte. Şi are, totuşi surpinzâtor de puţini muşterii. Locurile de la mese nu sunt niciodată ocupate în întregime….

Auzisem în trecut destule legende despre anumite localuri rău famate, care stârniseră, la vremea lor, adevărate crize de panică în rândurile bucureştenilor. Cârciumi în care muşterii erau drogaţi şi jefuiţi, spelunci unde se serveau ficaţi de om, procuraţi, în schimbul unor sume derizorii, de la lucrătorii de la  institutul de medicină legală sau unde fuseseră găsite unghii de copil în tocătura de mici. Nu dădusem crezare la vremea respective acestor istorii prăpăstioase, ce îmi revin în minte în timp ce golesc la ,,Doi amici’’ a nu ştiu câta sticlă de bere. Oare să ascundă şi localul domnului Pompiliu una din acele taine înfricoşătoare care fac deliciul amatorilor de anecdote senzaţionale.? Privesc la mesele din jurul meu, unde, de data aceasta, domnişoara  Adelaida nu este prezentă. Numai oameni obişnuiţi, de o perfectă banalitate. Şi totuşi, patronul seamanănă mai degrabă cu un personaj dintr-o nuvelă de Hoffmann decât cu un bucureşteam oarecare. Şi totuşi: am observat că Andreea are pe gât o cicatrice urâtă, care te trimite cu gândul la povestirile cu vampiri. Iar, pe deasupra, mai e şi domnişoara Adelaida…

Sigur, mi-ar fi foarte uşor să pun acest început de nelinişte pe seama excesului meu de imaginaţie, pe seama alcoolului sau a bolii. Dar adevărul este că n-am fost niciodată un om prea curajos, dimpotrivă, am cunoscut frica de timpuriu. În copilărie îmi era frică de anumite colţuri din locuinţa părinţilor mei, şi de anumite mobile, mai ales de un şifonier mare şi cafeniu, în care nu erau depozitare decât nişte banale obiecte de îmbrăcăminte.  Frică de ambulanţe. Frică de căruţele cu  ţigani, despre care auzisem că fură copii, pe care îi mutileză şi îi trimit apoi să cerşească. Şi aveam tot timpul coşmaruri, în care eram urmărit de fiinţe înfricoşătoare, traversam mocirle imense, pline de şerpi sau coridoare întunecoase, pe care apărea din senin un schelet, iar într-o vreme am visat periodic decapitări. O dată sau de două ori am visat până şi moartea. Mă trezeam din asemenea vise leoarcă de transpiraţie, tremurând din toate mădularele şi mă strecuram în patul părinţilor mei, care credeau că fusesem deochiat peste zi şi încercau să mă liniştească pe cât le stătea în putinţă. Apoi în adolescenţă a început frica de privirile celorlalţi, care păreau că-mi dau în vileag sărăcia de acasă, stângăcia şi vulnerabilitatea, pe care încercam să o disimulez în spatele unor gesturi copilăroase de non-conformism. Am fost îngrozit şi atunci când am văzut pentru prima data sexul păros al Irinei, căreia i-a fost foarte greu să mă convingă să îl ating. Mi-a fost frică de vulcanul clocotitor care se ascundea sub carapacea metalică a Adinei. Şi cred că acum mi-e teribil de frică de Ada cea în carne şi oase, în faţa căreia n-aş putea apărea decât în ipostaza unui amorez ridicol de şaizeci de ani, dărâmat de vicii şi slăbiciuni şi pe jumătate neputincios.

MESAJ DE LA ADA:

 Nu uita, eu sunt diavolul tău şi o să te urmez, pas cu pas, toată viaţa.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: