naluca 20

E limpede, mi-am pierdut minţile cu desăvârşire, încep să săvârşesc gesturi penibile şi necontrolate.

Aseară la Doi amici cam întrecusem măsura la băutură. La câteva mese de mine şedea domnişoara Adelaida. Se împopoţonase cu o pălărie caraghioasă cu pene, purta o rochie  lungă, de un roşu aprins, roşul cărnii de abator, şi arăta ca o mască de carnaval sau mai degrabă ca o sperietoare de păsări. Nicio persoană întreagă la minte n-ar fi îndrăznit să apară în lume într-o asemenea vestimentaţie. Ceasul ei părea să meargă în urmă cu cel puţin o sută de ani. Dar şi mai şocantă decât toaleta extravagantă era figura acestei femei pe care am avut pentru prima dată  curajul să o cercetez cu atenţie. Probabil că în tinereţe fusese foarte frumoasă. Avea o frunte boltită, un nas perfect conturat şi o gură aristocratică. Dar trăsăturile feţei erau acoperite cu nişte straturi groase de fard, aşa încât chipul său avea imobilitatea plină de stranietate a unei măşti mortuare. Până şi ochii păreau perfect inerţi, perfect imobili, şi m-am pomenit întrebându-mă la un moment dat dacă nu cumva sunt de sticlă.

Nu ştiu cât de contrariaţi erau ceilalţi clienţi ai localului de această apariţie care avea aerul unui spectru desprins dintr-o povestire romantică. Nimeni nu părea să o remarce în mod deosebit. Pe mine însă mă fascina şi mă înfricoşa în acelaşi timp. Nu mi-am putut desprinde privirea minute întregi de pe faţa ei suptă şi imobilă. Domnişoara Adelaida părea că îmi ignoră privirile cercetătoare. Îşi sorbea ca de obicei, imperturbabilă, paharul de vin roşu picătură cu picătură şi îi şoptea din când în când ceva la ureche câinelui pe care îl ţinea pe genunchi. Şi trebuie să adaug că nici câinele acela nu mi se părea unul obişnuit: nu l-am auzit mârâind sau lătrând niciodată.

Trăiam unul din acele momente când lumea din jurul nostru îşi pierde coerenţa liniştitoare, iar realitatea se fisurează, oferindu-ni-se astfel posibilitatea să aruncăm o scurtă privire pe gaura cheii spre  dincolo, iar ceea ce se vede e întotdeauna înfricoşător. Desigur că asemenea experienţe le aparţin mai cu seamă firilor dezechilibrate, artiştilor, beţivilor şi drogaţilor, oamenilor aflaţi în pragul psihozei. Eu le-am avut în mai multe rânduri, dar parcă niciodată cu atâta pregnanţă şi intensitate. Domnişoara Adelaida aparţinea cu siguranţă unui univers paralel, supus altor principii şi legităţi şi era la fel de străină de realitatea noastră de zi cu zi ca o particulă de antimaterie. Când s-a îndreptat spre ieşire, m-am ridicat şi eu de pe scaun, împins parcă de un resort. Nu a fost o mişcare premeditată. Cu un minut în urmă nici nu-mi trecuse prin minte s-o iau pe urmele domnişoarei Adelaida.

Afară începuse să se întunece şi cădea o ploaie măruntă şi rece. La vreo cincizeci de metri în faţă mea, bătrâna păşea grăbită. Se mişca surprinzător de repede, dar mişcările ei aveau ceva nefiresc, ceva ţeapăn, ca acelea ale unui mecanism. În curând am ajuns într-un labirint de străduţe pustii. Nu mai fusesem niciodată în această parte a cartierului, cu căsuţe vechi ce se întrezăreau în fundul unor curţi părăginite, pline de buruieni. Nu se vedea nicăieri vreo lumină şi am avut dintr-o data impresia că mă aflu într-o aşezare nelocuită poate de sute de ani.. Îmi era frică şi frig, ploaia se înteţise.. M-am oprit pentru un moment, cu gândul să mă întorc, dar dorinţa de a descoperi ascunzătoarea domnişoarei Adelaida s-a dovedit mai puternică, deşi hainele de pe mine se făcuseră deja leoarcă.

Nu-mi pot da seama dacă drumul acesta prin ploaie a durat minute sau ore, timpul parcă se oprise pe loc, iar bătrâna nu dădea câtuşi de puţin semne de oboseală. Păşea mereu în acelaşi ritm, ca o uriaşă marionetă descărcată şi ţeapănă, mânuită de un păpuşar invizibil. Începuse să-mi fie greu să mai ţin pasul cu ea, când dintr-o data s-a oprit brusc şi s-a întors cu faţa spre mine. În momentul acela cred că mi s-a zburlit părul de groază şi au început să-mi clănţane dinţii. Am stat o clipă pe loc, parcă paralizat şi a trebuit să fac un efort ca să pot păşi mai departe. Cu bărbia în piept şi cu ochii în pământ, mi-am luat inima în dinţi  şi am îndrăznit să mă strecor, pe trotuarul îngust, pe lângă domnişoara Adelaida, care se postase în faţa mea ca o barieră. Nu îndrăzneam s-o privesc, i-am simţit doar mirosul de corp nespălat, de bătrâneţe şi de tutun ieftin. Când am cutezat să întorc capul, după vreo douăzeci de paşi, bătrâna nu mai era nicăieri, parcă o înghiţise pământul cu câine cu tot.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: