naluca 21

Aşteptând s-o reîntâlnesc pe Adina, petreceam multe ore în compania lui Aurel Zaharia. În intimitate acesta era un cu totul alt om. Renunţa la gesturile histrionice şi la vorbele de bravadă, devenea un interlocutor cald şi plăcut, care ştia o sumedenie de lucruri despre poezie. Scrisese mult mai mult decât publicase. Avea în manuscris mai multe volume de versuri şi două romane care nu fuseseră acceptate de nicio editură. Atât editorii cât şi conducătorii de reviste manifestau faţă de el o suspiciune bolnăvicioasă şi căutau cu lumânarea în textele sale cel mai mic accent subversiv. Reuşea să publice rar şi niciodată în revistele literare din capitală. Accesul său era limitat până şi în revista locală, căci era prost văzut de organele de partid şi hărţuit de securitate, iar Mircea Mănescu nu vroia să-şi creeze complicaţii cu forurile politice. Principalul său loc de manifestare rămânea cârciuma, unde improviza de multe ori adevărate recitaluri urmărite cu sufletul la gură de toată boema oraşului, dar şi de securiştii care aveau misiunea să-l supravegheze.

În discuţiile noastre Aurel redevenea rău doar atunci când venea vorba de literaţi, despre care ştia tot felul de anecdote răutăcioase şi cărora le dădea, cu umorul său caustic, nişte porecle pe cât de pitoreşti pe atât de batjocoritoare. Îi considera pe cei mai mulţi nişte simpli carierişti, iar în spatele măştilor grave şi infatuate ale acestora descoperea laşitatea, oportunismul, prostia, mizeria sufletească. Nu avea o părere prea bună nici despre Mircea Mănescu, căruia nu-i contesta valoarea de critic, mai cu seamă de critic de poezie, dar pe care îl socotea o fire temătoare şi excesiv de prudentă, dispusă în permanenţă la compromisuri cu autorităţile. Deşi în particular îl copleşea cu laude pe Aurel Zaharia, ba chiar îi ştia multe poeme pe dinafară, nu scrisese despre el niciodată. Probabil aşa era porunca de la partid.

Îmi dădeam seama că prietenul meu nu vorbea aşa din invidie, în oraşul acela n-avea pe cine să fie invidios. Lipsa de consideraţie cu care îşi trata colegii de breaslă se datora ideii foarte înalte pe care şi-o făcuse despre literatură şi despre statutul de scriitor. După părerea lui, scriitorul trebuia să rămână, în orice împrejurări, un exemplu perfect de verticalitate, iar orice act de laşitate sau de oportunism i se părea un veritabil afront la adresa literaturii.

Era trist că poetul acesta, care se situa în multe privinţe mai sus decât majoritatea confraţilor săi, nu se bucura de recunoaşterea pe care ar fi meritat-o. După ce am devenit foarte apropiaţi, mi-a mărturisit că la apariţia primei sale cărţi, se aşteptase la un oarecare succes. A trimis câte un exemplar la principalele reviste de literatură, a împărţit-o pe la critici şi scriitori, în speranţa unei cronici sau măcar a unei recenzii. Apoi a aşteptat cu nerăbdare vreme de câteva luni, cumpărând număr de număr publicaţiile culturale. Dar, cu excepţia unei mici cronichete, apărute în ziarul local, n-a scris nimeni nimic, iar în jurul cărţii, despre care se vorbea totuşi admirativ în mediile literare, revistele au păstrat o tăcere deplină, ca şi cum s-ar fi temut de o contaminare cu cine ştie ce virus ideologic, deşi cenzura avusese grijă să îndepărteze la timp tot ce ar fi putut semăna cu o aluzie politică.  După acastă experienţă, Aurel Zaharia a început să se resemneze. Şi-a ascuns nemulţumirea în spatele unei măşti de boem histrionic şi slobod la gură, s-a consolat cu băutura şi cu femeile şi a continuat să scrie, chiar dacă era rar publicat, pentru că nu putea nici în ruptul capului să renunţe la scris.

Ignoram pe atunci moravurile din lumea literară şi mi s-a părut că Aurel exagerează atunci când îmi dădea de înţeles că în jurul său există un fel de complot al tuturor, care urmăreşte să-l excludă din literatură. Dar am avut şi eu după aceea suficiente experienţe care aproape că frizează absurdul şi care m-au îndepărtat, şi ele, într-o oarecare măsură de scris. După ce am încredinţat unei edituri manuscrisul Cenuşii, au urmat doi ani de aşteptare, apoi discuţii interminabile cu redactorul de carte şi cu cenzura. Titlul volumului li s-a părut absolut inacceptabil şi mi s-a cerut să-l înlocuiesc cu Sera cu trandafiri. Aproape jumătate din texte au fost eliminate, numeroase cuvinte – schimbate. Mi s-a reproşat că scriu o poezie morbidă, din care lipseşte orice notă de optimism, orice accent patriotic sau revolutionar. Nu aşa ceva se aşteaptă din partea unui tânăr autor, nu aşa ceva vor să citească muncitorii din fabrici şi din uzine sau ţăranii de pe ogoare. Am fost nevoit să cedez pînă la urmă. Aveam impresia că nici aşa, cosmetizată, cartea nu arăta tocmai rău. A avut de altfel câteva cronici favorabile, deşi nu atât de numeroase cum m-aş fi aşteptat. Dar cel mai ciudat a fost faptul că atunci când mi-am văzut poeziile tipărite am încercat un sentiment de dezamăgire, nu mi se mai păreau de loc reuşite, ba dimpotrivă, le descopeream mereu noi şi noi defecte care îmi provocau o suferinţă aproape fizică, iar puţinele laude de care am avut parte mi se păreau, şi acelea, de complezenţă. Începusem să mă îndoiesc de înzestrările mele poetice, care nu se dovedeau pe măsura aspiraţiilor mele. Poate că eram doar un diletant, nu lipsit de o oarecare îndemânare, dar incapabil să se ridice la exigenţele poeziei adevărate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: