naluca 23

Mă întorc la aceste însemnări după trei săptămâni de spital. Stările proaste care mă îngrijoraseră în ultima vreme nu se datorează  doar stilului meu de viaţă dezordonat. După ce am fost supus unor investigaţii minuţioase, am acum certitudinea că sunt bolnav, foarte bolnav. Mi s-a recomandat un regim strict şi mi s-au prescris o o grămadă de medicamente. Evident că nu voi urma indicaţiile medicilor. Ştiu că maladia de care sufăr e incurabilă, am avut grijă să mă informez şi ştiu, de asemenea, ce voi avea de făcut după ce voi termina această poveste romantică despre Ada. Acesteia nu i-am spus nimic despre zilele de spital, ea nu trebuie să afle cu niciun preţ că sunt un om cu zilele numărate, aproape un muribund. Am minţit-o că a trebuit să plec în mare grabă din Bucureşti din pricina unor chestiuni de familie. Probabil că nu m-a crezut, în mesajele ei se simte din nou o oarecare răceală. Bănuiesc că mă suspectează de o relaţie cu altă femeie.

Am ajuns la spital după o seară halucinantă, pe care am trait-o în localul ţinut de domnul Pompiliu, atât de halucinantă încât n-am de loc certitudinea că întâmplările pe care le voi povesti s-au petrecut cu adevărat. Nu mai trecusem de un timp pe acolo, locul începuse să-mi inspire o teamă superstiţioasă şi totuşi, ori de câte ori ieşeam prin cartier, paşii mă purtau, ca în virtutea unui reflex, în direcţia restaurantului. Am rezistat în câteva rânduri tentaţiei de a-i trece pragul, dar, într-o seară, când eram uşor euforizat de alcool, ispita s-a dovedit mai puternică decât mine. În local era puţină animaţie, iar la locul ei obişnuit trona domnişoara Adelaida. Atmosfera avea parcă ceva neobişnuit şi solemn. Muzica grecească fusese înlocuită cu muzică clasică, pe cele câteva mese ocupate ardeau lumânări, iar domnul Pompiliu purta un frac elegant şi un papion. Până şi Andreea îmbrăcase o rochie lungă de seară, crăpată până aproape de şold şi când mi-a adus paharul de vodcă am văzut că avea tatuat pe coapsă un fluture negru.

Eram decis să-mi termin consumaţia şi să plec, când domnul Pompiliu s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit că donmişoara Adelaida mă invită la masa ei. Am privit în direcţia bătrânei. Aceasta se uita ţintă la mine şi îşi strâmba buzele într-un zâmbet dizgraţios. Mâna patronului m-a apucat strâns de braţ, cu o forţă pe care nu i-o puteai bănui, şi m-a purtat aproape pe sus până la scaunul din faţa domnişoarei Adelaida, unde mă  aştepta un pahar mare plin cu vin roşu. Dumnezeule! Femeia asta trebuie să aibă cel puţin o sută de ani! Văzută de aproape, faţa ei seaman cu o bucată veche de pergament, care s-ar putea preface în praf la cea mai mica atingere. De data aceasta nu mai poartă mănuşi. Mâinile ei sunt pământii şi uscate ca cele ale unei mumii.  După un timp, bătrâna mi s-a adresat, cu o voce joasă şi răguşită, care venea parcă din adâncul pământului:

-Te surprinde invitaţia mea? N-ar trebui, dacă pretinzi că eşti scriitor. Toţi cei care scriu s-ar cuveni să se întâlnească cel puţin o dată în viaţă cu mine.

Eram paralizat de groază, incapabil să spun ceva, scăldat în sudori reci, ca un condamnat la moarte în pragul camerei de gazare. Am sorbit o înghiţitură din vinul roşu ca sângele, tare şi aromat, care mi-a încălzit măruntaiele. Bătrâna continua să vorbească:

-Dumneata n-ai de unde să ştii….Eu am fost profesoară de literatură….I-am cunoscut pe Nichita….pe Mazilescu….l-am cunoscut până şi pe Bacovia….Mateiu Caragiale nu scria niciun rând fără să mă consulte….

Reuşesc şi eu să articulez o propoziţie chinuită:

-Nu mă aşteptam să vă întâlnesc sub o asemenea înfăţişare:

Bătrâna rânjeşte dispreţuitor:

-M-ai întâlnit şi sub alte înfăţişări, dar nu m-ai recunoscut. Sau te-ai prefăcut că nu mă recunoşti. Din laşitate. Pentru că trebuie să admiţi: nu eşti o persoană prea curajoasă. Şi nici nu-ţi onorezi toate angajamentele….

Şi domnişoara Adelaida scotoceşte îndelung în poşeta ei demodată, de unde scoate o pagină de dictando îngălbenită, pe care îmi recunosc scrisul. În josul foii se mai desluşesc câteva litere roşii şi spălăcite. Dau să apuc hârtia, dar bătrâna mi-o ia înainte, o înfundă înapoi în poşetă şi se răsteşte la mine:

-Nu, documentul ăsta îmi aparţine! Sunt o colecţionară înrăită de autografe.

Apoi, pe un ton puţin mai prietenos:

-Dacă m-ai fi consultat la timp, poate că sfaturile mele ţi-ar fi fost de folos…..Ţi-am citit toate cărţile….în tinereţe nu scriai prost. Nu-mi displac nici însemnările despre Ada. Dar acum socotelile sunt încheiate. Dumitale toate ţi s-au întâmplat prea târziu. Şi ştii de ce? Pentru că ţi-a fost frică de mine. Până şi la această întâlnire a trebui să fii adus cu forţa…Nu te mai pot ajuta cu aproape nimic. Nici resursele mele nu mai sunt cele de altădată. Am  sărăcit şi am îmbătrânit. Tot ce îţi mai pot oferi e un bilet de avion

Scotoceşte din nou în poşetă şi scoate de acolo un bilet de avion pe care mi-l întinde, strâmbăndu-şi iar gura a zâmbet. E cel mai ciudat bilet de avion pe care l-am văzut în viaţa mea. Are precizate doar locul de îmbarcare şi locul de destinaţie: oraşul în care stă Ada. Într-un colt de sus e aplicată o stampilă triunghiulară peste care scrie cu roşu: ,,Valabil pe toate cursele’’. Iar dedesubt e o semnătură indescifrabilă.

Întorceam nedumerit pe toste părţile biletul acela neobişnuit, când, dintr-odată, în jurul meu s-a făcut întuneric şi mi-am pierdut cunoştinţa.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: