naluca 28

În jurul morţii lui Aurel Zaharia au circulat multe zvonuri. Fusese găsit spânzurat în parcul central al oraşului. Ancheta oficială, condusă de procurorul Caprini stabilise că este vorba despre o sinucidere, deoarece cadavrul nu prezenta nicio urmă de violenţă. Prin oraş se şuşoteau, cu mare prudenţă, însă şi alte păreri. Unii erau convinşi că Aurel fusese lichidat de securitate, iar frica pusese stăpânire pe literaţii mai slobozi la gură, care nu se mai arătau pe la locurile lor obişnuite de întâlnire, nici măcar pe la cârciumă.

Am rămas şi eu două zile încuiat în camera mea, întrebându-mă necontenit ce motive ar fi putut avea prietenul meu  să-şi ia zilele. Se săturase oare de veşnicele hărţuieli ale securităţii? Se săturase să fie tratat ca un autor marginal de oficialităţile literare? Avea vreo suferinţă ascunsă, pe care nu o mărturisise nici celor apropiaţi? De ce nu lăsase niciun semn, nici un mesaj? Sunt întrebări care au rămas şi vor rămâne pentru totdeauna fără răspuns. Îmi aminteam doar că pe parcursul ultimei noastre întâlniri, ce avusese loc cu puţine zile în urmă, Aurel se arătase neobişnuit de apatic şi de absent, părea frământat de ceva, ba chiar, la un moment dat, mi-a dat de înţeles că ar dori să-l las singur. Atunci am bănuit că e preocupat de vreun proiect literar. Acum comportamentul său din ziua aceea îmi ridica multe semne de întrebare.

Dacă în timpul vieţii Aurel Zaharia fusese ignorat aproape în totalitate, vestea morţii sale a făcut ca toate revistele literare, chiar şi cele din capitală, sa-i consacre articole elogioase, cărţile sale au fost scoase de la naftalină şi comentate, criticii nu s-au zgârcit cu superlativele. Câtă dreptate avea prietenul meu când spunea, cu cinismul lui muşcător, că poetul seamănă foarte bine cu porcul: e bun numai mort!

La înmormântare a participat toată floarea oraşului, în frunte cu secretarul cu propaganda, lângă care stătea  un bărbat corpolent, cu figură ursuză. Mircea Mănescu mi-a şoptit la ureche că acesta era comandantul securitităţii. Veniseră şi câţiva poeţi de la Bucureşti, printre care am recunoscut figura spectrală a lui Emil Botta. Undeva, în mijlocul mulţimii care înconjura sicriul lui Aurel Zaharia era şi Adina. Singură. Neînsoţită de procurorul Caprini.

Toată ceremonia aceea pompoasă mi-a provocat un sentiment de dezgust. Foarte puţini erau cei cu adevărat îndureraţi, majoritatea veniseră acolo ca la o festivitate mondenă, arborând în loc de smocking sau frac, o tristeţe de conjunctură. S-au rostit regrete făţarnice, s-au vărsat lacrimi de crocodil, s-au pronunţat discursuri elogioase, dintre care cel mai lung şi mai bine adus din condei a fost cel al lui Mircea Mănescu. Toate omagiile pe care le auzeam semănau mai degrabă cu nişte insulte. Prietenul nu era iertat nici după moarte Aveam în buzunar o sticluţă de vodcă din care sorbeam la răstimpuri câte o mică înghiţitură. Era nevoie de asta. Alcoolul dezinfectează.

În sfârşit, după ceasuri întregi de regrete şi cuvântări, mormântul a fost acoperit, iar mulţimea a început să se împrăştie. Nu aveam de gând să particip la masa de parastas care urma să aibă loc la cantina partidului. Credeam că sunt singur. M-am apropiat de crucea lui Aurel, am mângâiat-o de câteva ori, apoi am vărsat peste maldărul de flori şi coroane ce mai rămăsese pe fundul sticluţei de vodcă. Atunci am văzut că Adina era la un metru de mine. Palidă şi încercănată. M-a privit drept în ochi şi mi-a spus cu un glas încărcat de amărăciune: ,,Te implor, nu te mai murdări. Când te terfeleşti pe tine, mă terfeleşti şi pe mine.’’ Apoi s-a îndreptat, grăbită către ieşire, facându-mi semn să nu o urmez.

Aş fi vrut să alerg după ea, dar picioarele refuzau să mă asculte, ca şi cum ar fi devenit dintr-odată de cauciuc. Eram supărat pe mine însumi fiindcă, luat prin surprindere, nu reuşisem să-i dau nicio replică. Să-i spun, de exemplu, că totul se întâmplase doar din pricina ei şi a fidelităţii sale absurde faţă de Radu Caprini? Că pentru a o putea poseda pe Raluca trebuise să-mi pun la bătaie întrega imaginaţie, că am posedat-o cu ochii închişi, închipuindu-mi  tot timpul că o ţin în braţe pe ea, pe Adina. Oricum, simţeam că o rănisem profund şi îmi era iarăşi scârbă şi ruşine de mine.

 

Acum, când pun pe hârtie aceste amintiri de la înmormântarea lui Aurel Zaharia, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc şi la propria înmormântare. Presupun că voi fi găsit mort întâmplător de vreunul dintre cei cu care impart acest domiciliu la câteva zile după deces. Acesta se va găsi într-o mare încurcătură, deoarece nu va şti pe cine trebuie să anunţe. Va căuta în agenda mea telefonică şi va da câteva telefoane la întâmplare. Peste numărul Adei va trece cu uşurinţă – un număr de străinate, aparţinând cine ştie cărei cunoştinţe ocazionale. Pentru că n-am nici un fel de economii, probabil voi fi îngropat printr-o chetă publică, organizată de vreun fost amic literar. Şi pentru că probabil se vor aduna bani foarte puţini, înmormântarea va fi extrem de modestă. O groapă într-un cimitir mărginaş, un sicriu ieftin, un preot fonf, eventual o colivă.  Nu ştiu prea bine nici cu ce voi fi îmbrăcat, nu mai am haine bune, nu mi-am mai cumpărat nicio haină de la despărţirea de Nadia, şifonierul meu arată ca o magazie de vechituri. Dar dacă banii strânşi prin colectă vor fi folosiţi cu economie, poate va rămâne ceva şi pentru un costum de la second hand, o cămaşă alba şi o cravată. În fond e vorba despre nişte simple detalii. Ce mă deranjează cel mai mult însă e că voi fi dus la morgă şi mi se va face autopsia. Gândul că cineva va scormoni prin măruntaiele mele şi îmi va cerceta, cu siguranţă până şi creierul, descoperind acolo cine ştie ce stranie malformaţie, cea care m-a transformat într-un neom, într-un ratat social, într-un nimic, într-un zero, îmi dă o stare de disconfort. Degeaba îmi spun că trupul întins pe masa de disecţie nu voi mai fi eu, ci doar un maldăr de substanţă organică şi un morman de viscere, mi-e foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea. Klamm o orânduit si de data aceasta în aşa fel lucrurile încât, înainte să dispărem definitiv, să mai trecem printr-o ultimă şi penibilă umilinţă. Ar trebui ca în momentul morţii trupul să ni se volatilizeze instantaneu, scutindu-ne pe noi de supliciul mesei de disecţie, iar pe apropiaţii nostri de cheltuieli inutile.

Nu mă pot împăca lesne nici cu gândul de a sta sub pământ. Nu pentru că m-aş teme de viermi, ci pentru că, cel puţin în situaţia mea, înhumarea are ceva promiscuu, ceva legat de oroarea mea de contactul fizic cu persoane străine. Ştiu că la puţin timp după îngroparea mea mormântul se va acoperi de ierburi şi buruieni, crucea va putrezi, iar după un număr oarecare de ani, locul va fi revândut şi peste rămăşiţele mele va fi aşezar un cadavru necunoscut, a cărui pulbere se va amesteca, odată cu trecerea timpului, cu pulberea mea. Mi se pare un afront postum la intimitate. Poate că, în mai mare măsură chiar decât actul erotic, moartea şi procesele chimice pe care ea le implică, au un caracter strict intim, strict personal şi nu se cuvine să fie împărtăşite cu nimeni. Personal, aş fi dispus să le împărtăşesc doar cu Ada, dar nu sub pământ, ci sub cerul liber, sub Venus şi Carul Mare. Pentru asta ar trebui doar să fim incineraţi amândoi, iar mâna binevoitoare a unui prieten să ne amestece cenuşile şi să le răspândească într-un colţ sălbatic de plajă sau la marginea unui drumeag de pădure. Dacă n-am reuşit să fim împreună în viaţă, să fim măcar împreună în moarte. Desigur aşa s-ar petrece lucrurile într-o povestire romantică.

MESAJ DE LA ADA:

Culcă-te. Eşti un pui de vulpe rece, redus la tăcere,

cu pământ între gheare.

Dormi. Norii sunt câini însetați şi din mâinile tale creşte înserarea.

Închide ochii. Umbra delicată a năpârcii ne alunecă, albă, peste călcâie.

Dincolo de privirea ta creşte noaptea.  

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: