naluca 29

Zilele de după înmormântarea lui Aurel Zaharia au fost tulburi şi agitate. Gândurile îmi erau ocupate în întregime iar de Adina. Comportamentul ei rămânea inexplicabil. Aveam impresia că se joacă cu mine, ba încurajându-mă, ba respingându-mă, ba încurajându-mă parcă din nou, ca şi cum ar încerca să se convingă că dispune de o putere nelimitată asupra mea. Ţinea oare chiar atât de mult la lustrul ei de onorabilitate şi la procurorul Caprini? Sau sub uniforma  de directoare se ascundea una din acele firi reci şi perverse, care, neputându-se dărui niciodată în totalitate, fiindcă pentru ele vanitatea este mai presus de plăcere, şi neputându-se bucura în întregime, tot din orgoliu, de voluptate, se mulţumesc să ademenească bărbaţii şi să se joace cu instinctele lor? Din nefericire, aceste femei, care promit mult şi nu oferă nimic, sunt cele mai atrăgătoare. Sunt sigur că n-aş fi dorit-o atât de mult pe Adina, dacă, aşa ca Raluca, ar fi umblat despuiată pe jumătate, sau dacă mi s-ar fi dăruit din primul moment, nelăsându-i imaginaţiei mele timp să lucreze. Dar tocmai pentru că această închipuire avusese suficent răgaz ca să se dezlănţuie, dorinţa nutrită din ea atinsese temperaturi anevoie de suportat. În mintea mea trupul Adinei avea urcuşuri dulci şi coborâşuri domoale, adâncituri primitoare, coline rotunde şi vâlcele umbroase care promiteau voluptăţi de neînchipuit. Toate aceastea ascunse în spatele unei fuste şi a unui taior negru, pe care în momentele mele de febră erotică visam că le sfâşii cu dinţii. Nu mă gândeam niciun moment că femeia aceasta e mult mai în vârstă decât mine, că are un anumit statut social şi un soţ şi, în general, nu încercam să privesc lucrurile şi din punctul ei de vedere. Dădeam dovadă de un egoism de animal tânăr, iar ceea ce credeam că e dragoste nu era – aveam să-mi dau seama mai târziu – decât un amestec de dorinţă carnală şi de orgoliu. Dar asta nu înseamnă că nu sufeream. Tensiunea erotică devenise insuportabilă, iar după scurta experienţă sexuală cu Raluca am înţeles că Adina nu poate fi înlocuită cu surogate.

M-am pus din nou pe băut. Ocoleam însă cârciuma scriitorilor, mă înfundam în bombele mărginaşe uneori zile întregi, neglijându-mi sarcinile redacţionale. Eram într-unul din acele momente în care nu mă mai sinchiseam de nimic şi puţin îmi păsa dacă Mircea Mănescu îmi va desface contractul de muncă. De cele mai multe ori ajungeam acasă atât de beat, încât adormeam îmbrăcat. În pat sau pe jos, după cum se nimerea. Odată am adormit şi pe scaunul de la toaletă. Alteori nici măcar n-am reuşit să ajung până acasă, mi-am făcut somnul pe o bancă din parcul oraşului. Am umblat o săptămână întreagă în aceeaşi cămaşă murdară şi aceeaşi pereche de pantaloni, fără să mă fi atins vreodată de apă, săpun sau pastă de dinţi.Mă simţeam umilit şi dispreţuit. Într-unul din rarele mele momente de luciditate am vrut să-i scriu o scrisoare Adinei. Am stat ore întregi cu stiloul în mână în faţa unei coli de hârtie, dar a trebuit să renunţ: cuvintele nu se legau, mintea îmi era parcă paralizată. Atunci am trântit  stiloul de pământ şi am izbucnit într-un plans de ciudă neputincios. Era pentru prima data în viaţa mea că plângeam din cauza unei femei.

Seara dădeam un tur pe străzile din centru, mă opream puţin în faţa teatrului şi a cinematografului, prefăcându-mă că mă uit la afişe, în speranţa că o voi întâlni pe Adina. Pe ea n-am întâlnit-o, l-am întâlnit însă în schimb pe Radu Caprini. Începea să se întunece şi ploua mărunt. Mă adăpostisem sub o arcadă din apropierea teatrului şi aveam în mână o sticlă aproape goală de vodcă. Tocmai mă pregăteam de o ultimă înghiţitură când m-am pomenit faţă în faţă cu silueta deşirată a procurorului. Acesta m-a cercetat de sus până jos cu privirea lui de oţel, apoi m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. Nu i-am răspuns. Mă holbam la el prosteşte, iar când Radu Caprini m-a apucat de braţ, încercând să mă tragă sub umbrela lui, am scăpat din mâna sticla de băutură, care s-a făcut ţăndări. Între timp procurorul reuşise să oprească un taxi. M-a împins pe bancheta din spate, mi-a urat o seară plăcută şi i-a dat şoferului adresa mătuşii Veturia. Îmi venea să-i zdrobesc fălcile. Mă făcuse iar să mă port în faţa lui ca un copil în faţa unui adult. Nu, trebuia neapărat s-o am pe Adina! Aveam din nou siguranţa că îşi râde de mine, în complicitate cu procurorul Caprini. Devenisem de bună voie jucăria acestui cuplu de provinciali care, probabil din plictiseală, şi-au pus în gând să mă scoată din minţi. În noaptea aceea am pus pe foc Sfinxul cu faţa de marmură.

 

MESAJ DE LA ADA:

Visez că îți arzi poeziile. Vântul ia cenuşa şi o adună în jurul meu ca pe o ceață din care nu mai desluşesc decât   propriile gânduri plutind cu un zgomot asurzitor, îngreunându-mi paşii pe care nu-i fac, lipsindu-mă de cuvinte. Faci corăbioare de hârtie din poeziile tale şi mă trimiți cu ele în larg, deşi strig ca nu ştiu să navighez, nici să înot.

 

Astăzi mi s-a părut din nou că o zăresc pe domnişoara Adelaida. A dispărut însă în scara unui bloc înainte s-o pot ajunge din urmă. Hârtiuţa pe care îmi notasem adresa am rătăcit-o. Am febră şi scriu cu tot mai multă dificultate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: