nora 3

 Nora este şi o neîntrecută povestitoare. Povesteşte în felul ei, indiferentă la cronologie, indiferentă la aşa-zisele rigori ale epicului, naraţiunilie ei devin pe nesinţite poeme, poemele  – naraţiuni, referinţele culturale sunt prezente mereu, timpul predilect al povestitoarei e o veşnică Belle-Epoque,iar peste peisajele sale bucureştene se suprapune nu de puţine ori topografia unei Mittel Europe eterne. Materia acestor povestiri, în care memoria involuntară funcţionează din plin, scoţând mereu la vedere insule scufundate, este însă întotdeauna autobiografică, romanul alunecă mereu spre memorial sau pagina de jurnal. Asemenea păianjenului, care îşi ţese pânza din propria lui substanţă, Nora Iuga se povesteşte tot timpul pe sine, împletind, din fibrele propriilor sale ţesuruti, luxuriante dantelării de Malines. Sub degetele sale inspirate, scrisul se transformă într-o artă a dantelei, a macrameului, în haute couture, începe să emane parfumuri de o incredibilă varietate, de la mirosul frust al cărnii în suferinţă, până la aroma ,,de gang’’ a apei de trandafiri. Dacă în peisajul literaturii române de astăzi, Angela Marinescu reprezintă, cu o forţă de neegalat, feminitatea genuină, ,.sălbătică’’, în paginile Norei Iuga întâlnim feminitatea ,, civilizată’’, educată nu doar la şcoala Ursulinelor din Sibiu, ci şi în saloanele Regenţei, printre fântânile de la Schönbrunn sau sub umbrarele de la Ţarskoe Selo. Iar, în aceeaşi piele cu doamna-spiriduş şi cu replica feminină a lui Artaud convieţuiesc, n-aş putea spune cât de paşnic, Ninon de Lenclos, Madame Récamier, Coco Chanel şi Mata Hari.

 

      Primul roman al Norei Iuga, Săpunul lui Leopold Bloom (1993), a luat prin surprindere, chiar şi la reeditarea lui din 2007, critica de întâmpinare. Căci formula romanescă la care recurge autoarea nu are modele în context românesc, astfel încât unii comentatori (Serenela Ghiţeanu) vor face trimiteri la proza anglo-saxonă şi nu doar la Joyce, a cărui umblă e proiectată, ca de o lanternă magică, încă de titlu: ,, Asemănarea prozei Norei Iuga cu cea a scriitorilor anglo-saxoni depăşeşte o posibilă apropiere de Virginia Wolf. Nora Iuga practică si fraza faulkneriană a «fluxului constiintei», ca o contrareplică a discursului autoscopic lucid, incursiune degajată în «faţa» ascunsă şi bezmetică a realităţii. Mergând mai departe, am putea găsi un ton beckettian în viziunea tragică a autoarei asupra relaţiei dintre artişti şi dictatură’’. Majoritatea recenzenţilor sunt de  acord însă cel puţin într-o privinţă: cartea Norei Iuga este un antiroman. Iar ideea este formulată cel mai tranşant de Florina Pârjol: ,, Cartea Norei Iuga e un anti-roman, sfidind toate rigorile genului glorificat de balzacieni si privind de deasupra mai toate fictiunile eului aparute la noi in ultimii zece ani. Episoadele confesive sau amintirile recreate la firul ierbii, amestecate cu felii de epos urban de cea mai buna calitate si cu cele onirice in care poezia lasa dire groase alcatuiesc o carte care cu greu se poate numi roman. In centrul ei sta metafora sapunului – alunecos, efemer, tentant -, care e, in fond, o metafora a scrisului care-ti scapa adesea printre degete’’. Interesantă este şi opinia lui Tudorel Urian: ,, Sapunul lui Leopold Bloom este un roman fundamental in bibliografia acestei autoare greu de clasat. El contine toate cheile de lectura menite sa duca la o buna intelegere a prozei sale din ultimii ani. Pentru ca, desi a cistigat enorm la nivelul rafinamentului stilistic, proza Norai Iuga mizeaza inca pe revelatiile anuntate de acest roman de debut’’. La toate acestea ar mai fi de adăugat cel puţin două lucruri. Mai întâi acela că Săpunul lui Leopold Bloom e un experiment. Căci în acest roman de început autoarea îşi verifică minuţios instrumentele de care dispune, inventează. În interiorul romanului ca gen literar, dar şi în afara acestuia, iar demersul său are ceva din rigoarea experimentului ştiinţific-Ştim de la J-F  Lyotard că modelul unei asemenea arte  trebuie poate căutat în pragmatica noii ştiinţe, căci ea presupune elaborarea unor ”axiomatici” (concretizate în abordări teoretice, programe şi manifeste artistice), urmată apoi de investigarea, printr-o mişcare de extensie, a limitelor, de căutarea obstinată a noului, care se raportează la  propria sa ”axiomatică” în calitate de  diferenţă, de ”paralogie”, extinzându-i limitele,  dar şi problematizînd-o, printr-un demers care e constructiv şi deconstrutiv totodată, contestatar şi autocontestar în acelaşi timp. Şi, pătrunzîndu-se, înainte de toate, de conştiinţa propriei sale fragilităţi,  a propriei sale inconsistenţe, prinsă în vîrtejul haosului şi al schimbărilor perpetue ”de paradigmă”, rămâne esenţialmente o artă ”zum Tode’’. Ceea ce este în perfectă concordanţă cu sensibilitatea de tip baroc a ,,celei mai triste dintre frivole’’, căreia îi place atât de mult să facă spectacol, care mi-a mărturisit, nu o dată, că iubeste mai mult teatrul decât literatura şi care ştie totuşi atât de bine că orice spectacol e efemer. Iar în al doilea rând mai trebuie spus că Săpunul lui Leopold Bloom este în acelaşi timp un exemplar convingător de cvasiliteratură, acea cvasiliteratură despre care îi place atât de mult să vorbească autoarei. Căci în mai mare măsură decât un antiroman, care implică o contestare radicală a discursului romanesc, aşa cum o ilustrează Diderot (în Jacques Fatalistul), Lawrence Sterne (în Tristram Shandy) sau, mai recent, romanele lui Samuel Beckett cartea Norei Iuga, poem, roman şi jurnal totodată, dar nefiind în totalitate nici una dintre acestea, este mai degrabă un ,,cvasiroman’’, care are ciudata proprietate de a-şi modifica fizionomia, ca şi faimoasele picturi ale lui Arcimboldo, în funcţie de unghiul şi distanţa de la care este privit.  Rezultă de aici – însuşire a oricărei opere de (neo)avangardă – un dinamism absolut, o infinită capacitate de metamorfoză a textului, în permanenta lui alcătuire şi realcătuire, care urmează principiul caleidoscopului. Astfel încât, în versiunea Norei Iuga, romanul devine el însuşi un fel de doamnă-spriduş, capabilă de metamorfozele cele mai năstruşnice şi mai provocatoare. Şi dacă este adevărat că autenticitatea deplină este atinsă în literatură atunci când actul de a scrie devine act fiziologic, hârtia capătă consistenţa ţesutului viu, viaţa şi opera, omul în carne şi oase şi omul scris ajung să se suprapună perfect, în Săpunul lui Leopold Bloom ea se configurează deja, urmând să-şi atingă momentul de paroxism în Lebăda cu două intrări.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: