nora 5

Experimentul cvasiliteraturii este dus până la ultimele lui consecinţe de Nora Iuga in Lebăda cu doua intrări (2003), carte neobişnuită, situată undeva la jumătatea drumului dintre jurnal, poemul suprarealist şi romanul „fluxului de conştiinţa”, născută din aceeaşi aspiraţie a autoarei de a se rosti în totalitate, de a anula golul de timp dintre trăire şi scrierea ei, dintre femeia „de carne” şi cea „de hârtie”. Cu siguranţă că până la Nora Iuga nimeni nu a avut (cel puţin în context romanesc) curajul de a vorbi cu atâta francheţe  despre spasmurile erotice ale vârstei septuagenare, de a scormoni cu atâta cruzime în profunzimea ţesutului feminin atins de stigmatele timpului,  dar care nu şi-a pierdut capacitatea să frisoneze erotic. Iar Lebăda cu doua intrări reprezintă, într-o literatura unde „dramele sexualităţii” au fost insuficient sau superficial explorate, fără doar şi poate, un unicat, e o ”apocalipsă” a feminităţii crepusculare ce ne propune imaginea absolut insolită a unei îndrăgostite de şaptezeci de ani, care îşi scrutează cu luciditate adâncimile viscerale unde continua să pulseze mecanismul dorinţei. Dacă în Sexagenara şi tânărul vocea încărcată de erotism a „Seherezadei” intra în dialog cu privirea „verde” a bărbatului subjugat în cele din urma de „femeia eternă”, de data aceasta rostirea Norei Iuga e una monologică, se desfăsoară în fata unei oglinzi opacificate („el”), în absenţa deconcertantă a partenerului a cărui tăcere devine supliciu. Timpului au ralenti din „jurnalul berlinez” i se substituie acum timpul „colcăitor”, în care trecutul si prezentul se amestecă permanent, iar viitorul se insinuează sub forma anxietăţii thanatice. Scriitura, la rândul ei, se modifică, scrierii „încetinite” din Fasanenstrasse îi ia locul o scriere penetrantă, de o velocitate extremă, care încearcă să surprindă, concomitent, cu acuitatea unei tomografii, tensiunile gândului si spasmurile cărnii „in criză”. Ea este (cum ar spune Adela Greceanu) „scriere detot”, care implică angajamentul maxim al scriptorului, se metamorfozează în „act fiziologic”, se încarcă de hormoni şi încearcă să compenseze, prin „acceleraţiile” sale, declinul plasmei organice.Aşa se face că textul Norei Iuga ia forma unui dicteu spulberat în secvenţe despărţite de spaţii albe, e un experiment extrem de temerar care violentează in mod voit orizontul de aşteptare al cititorului şi  se naşte din sentimentul singuratăţii. Singurătatea absolută a unei fiinţe ”dezagregate” şi condamnate, beckettian, să vorbească în absenta oricărui interlocutor, concretizată în modulaţiile unei voci solitare, pentru care nici măcar cititorul nu poate constitui un ‚partener” în sensul obişnuit al cuvantului. Scrisul devine acum (în concordanţă cu reveriile suicidale ale eului narant) act sinucigaş, singurătatea şi disperarea îşi găsesc o descărcare cathartică în „sinuciderea pe hârtie”, care presupune tocmai asumarea „lipsei de comunicare” cu cititorul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: