nora 7

 

      Harald şi luna verde (2014) este probabil cel mai puţin experimentalist dintre romanele Norei Iuga. Filonul epic devine mult mai palpabil, iar mediile de viaţă cele mai diverse sunt investigate cu o minuţiozitate venită pe filiera vechiului ,, realism’’. Sunt trecute în revistă pe rând lumea burgheziei bucureştene din interbelic, cercurile artistice ale epocii, satul săsesc transilvănean, lagărul de exterminare nazist, realităţile comuniste cu figurile lor emblematice: victimele terorii, activistul, torţionarul sau turnătorul. În paralel cu această acumulare de substanţă epică, elemental autobiografic, pagina de jurnal sau de memorial, fară să dispară cu desăvârşire, trec în planul al doilea. Ceea ce face ca Harald să nu mai fie un ,,cvasiroman’’ ci  roman în adevăratul  înţeles al cuvântului, chiar dacă nu respectă chiar toate rigorile şi dogmele genului. Păstrând însă din instrumentarul ,,cvasiromanului’’ capacitatea de a se metamorfoza în funcţie de unghiul şi distanţa de la care este privit. El poate fi citit, de aceea, în egală măsură ca roman social, roman de familie sau  roman de idei.  Astfel, din perspectiva lui Daniel Cristea-Enache, cartea Norei Iuga are drept pilon principal problema raportului dintre individ şi istorie.
      Comentatorul subliniază că ,,istoria (…) de o terifiantă agresivitate macro, spulberând cupluri şi familii, indivizi şi comunităţi, esteî în fond protagonistul romanului: un personaj instalat în centrul unor existenţe şi lăţindu-se, ca o tumoră, în tot corpul social. Modul în care prozatoarea o centralizează şi o fixează simbolic este de o mare inteligenţă artistică. Nora Iuga evită discursul referenţial şi retorica supraînaltată epic, digresiunile şi parantezele la care romancierii curajoşi erau obligaţi, înainte de 1990. În Harald şi luna verde nu avem un narator impersonal şi greu de tras la răspundere, ci eroi diferiţi,  are suportă şi suferă Istoria, fără distanţare. Ei trăiesc teroarea şi mizeria despre care noi doar vorbim – şi unul dintre meritele prozatoarei este acela de a fi creat, în mai multe rânduri, efectul de direct şi de nemijlocit al experienţei-limită’’.
     Un alt recenzent, George Neagoe, pune accentul pe tema maternităţii maligne, prezentă şi în Hai să furăm pepeni. ,.Romanul Norei Iuga, Harald şi luna verde (Ed. Polirom, 2014), – scrie acesta – este o delectare pentru cititorii de poveşti, de istorie si de tehnică literară. Textul bucură prin trecerea de la sinetezii la întimplări dispersate şi, apoi, la reconfigurarea epicului. Există o certă strategie a inmănunchierii. (…) Harald si luna verde este o carte de foarte bună factură, mai ales că are în centru o întrebare, cu răspuns incert, referitoare la caracterul nefast al maternităţii’’.

Puncte de vedere, fără doar şi poate, întemeiate.  Cu toate acestea, Harald rămâne mai ales un roman despre condiţia artistului. Căci, în articulaţiile sale esenţiale, cartea este povestea balerinului/maestrului de balet Leon Shallmon, pe care autoarea o ridică a dimensiunile exemplarităţii, transformând-o într-o meditaţie gravă despre destinul creatorului condamnat la suferinţă şi singurătate. Incapabil să iasă din labirinturile propriei sale interiorităţi, obsedat până la suferinţă de sine (aşa cum o sugerează metafora recurentă a centurii de castitate), incapabil să comunice şi să se comunice altfel decât prin intermediul artei sale, ostracizat de familie, trădat de discipoli, prigonit de nazişti şi supus  terorii comuniste, protagonistul romanului va fi deposedat apoi, în anii cumpliţi ai regimului bolşevic până şi de propria lui artă. Leon Shallmon este un soi de Adrian Leverkűhn fără diavol, căci pentru el diavolul sunt toţi ceilalţi, e alteritatea însăşi în ceea ce are ea strain şi înspăimântător. Ca şi personajul lui Thomas Mann, Leon e condamnat la o permanentă ,,castitate’’ a inimii, el nu poate iubi decât arta, cea care îl va trăda ultima, dar îl va trăda, lăsând în urma ei un teribil sentiment de inutilitate. Şi mai este Shallmon şi o ipostază a omului absurd, văzut în dimensiunea lui artistică, mereu torturat de ceea ce Camus numea divorţul dintre lipsa de sens a lucrurilor şi nevoia noastră de sens, un Sisif care nu are altă soluţie existeţială decât să-şi asume condiţia. Se pare că în viziunea  dezabuzată a scriitoarei, la fel ca şi cunoaşterea, la fel ca şi sexualitatea, arta este o cale care se înfundă, iar artistul un ocnaş al acesteia, căruia libertatea i se pare însă încă şi mai puţin dezirabilă decât ocna.

 

Prin cele cinci romane publicate până în prezent, Nora Iuga se impune astfel ca o prezenţă de mare originalitate a prozei europene actuale. Autoare dificil de citit, în ciuda aerului uneori jucăuş al prozelor sale, uneori mai gravă decât ar părea la prima vedere, experimentând mereu cu o infatigabilă vervă inventivă formule fără precedent în literatura română, ea contrariază cu fiecare carte critica de întâmpinare. Neiubită de oficialităţi, ocolită sistematic de autorii de istorii literare, ea este, în schimb copleşită cu superlative de critica din Germania. Iar faptul acesta nu trebuie să ne mire prea mult. Cu aerul ei de mare doamnă, nu doar a literaturii, cu oroarea ei faţă de gena noastră balcanică (odată îmi mărturisea că îl detestă pe Caragiale), cu refuzul ei constant de a participa la manifestările gregare ale literaţilor, Nora este o europeană pur sânge, care are prea puţine puncte de convergenţă cu complexata şi frustrata noastră literatură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: