nora 8

 

Nu mi-o pot imagina  pe Nora Iuga, nici în ruptul capului,  căsătorită, şi totuşi….

,,Eram tânără – îşi începe Nora istorisirile despre viitorul ei soţ, poetul George Almosnino sau, dacă vreţi, Nino, în cartea de convorbiri 4 zile cu Nora, realizată de Angela Baciu – aveam 29 de ani, era prin 1960, primăvara, început de aprilie. Parcă a fost ieri. Cred că era chiar în 13 (!) pentru că peste zece zile a fost Sf. Gheorghe, ziua lui, şi ne-am permis să bem vin la o cârciumă în Tei, unde locuiam eu.Ne cunoscuserăm la o şdinţă de cenaclu, la Casa de Cultură Magda Isanos. L-am ascultat citind,mi-a plăcut, scria altfel decât se scria la noi pe atunci… citise poezie spaniolă şi sud americană. Chiar era sefard de adevăratelea! Îl adora pe Federico Garcia Lorca,citea mult, îi plăceau filosofii antici şi lucre pe un şantier de construcţii. Dumnezeule, cât era de sărac! (…) Un tânăr smead, palid,foarte slab, o faţă foarte prelungă, semăna cu personajele lui El Greco sau cu Gauguin. La crâşme ţiganii pe chemau la masa lor. Îi spuneau Don Pictor.(…) Pentru că tatăl lui fusese director la Telefoane, să fi fost prin 1956, făcuse şi 2 ani de puşcărie fiindcă ar fi trădat, chipurile, secretul de stat, Nino a fost dat afară din facultate înainte de examenul de diplomă. (…) A fost un coup de foudre, o atracţie instantanee. Parcă eram în Lady Chatterley: eu, Doamna şi el, Pădurarul. Din momentul în care ne-am cunoscut ne vedeam în fiecare zi, de obicei ne întâlneam seara. La aproape o săptămână s-a mutat la mine. Legătura mea cu Nino s-a bazat mai mult pe simţuri şi intuitive, culmea, mai puţin pe cuvinte, el eraun om foarte tăcut. Totdeauna am iubit numai ce-I neobişnuit! Şi el era din categoria neasemănătorilor. Nu avea prieteni, cum nici eu nu prea aveam, eram destul de retraşi, însă ne aveam unul pe celălalt şi ne ajungeam. (…) Duceam o viaţă fericită, în ciuda sărăciei. I-am spus să renunţe la şantier, să rămânăacasă isă se dedice scrisului. Numai eu eram angajată la Biblioteca Centrală de Stat. Evident că aveam un salariu foarte mic, cred că vreo 1000 de lei, asta era foarte puţin,opereche de cizme de piele  costa 900 de lei. Nu accepta să fie întreţinut şi a lucrat câţiva ani buni ca remizer la un stand stradal de cărţi. (…) Trăiam într-o casă sărăcăcioasă, îmi aduc aminte că iarna era foarte frig şi uneori dormeam îmbrăcaţi, dar ne era foarte bine! Nici măcar radio nu aveam, n-aveam nimic. Mergeam uneori pe Str. Inginerilor unde era un difuzor în piaţă şi ascultam acolo muzică,aveam noroc să scultăm mai mult Prokopiev şi Haciaturian decât muzică populară românească. Lascurt timp, chiar după un an de zile, am rămas însărcinată, niciodată nu am trait o fericire mai mare! (…) Ne-am cumpărat cel mai ieftin aparat de radio. Dansam zilnic singuri în camera noastră, pînă în ziua când m-am internat să nasc. Mă gândesc că poate de asta am făcut un balerin. Nu ne-am gândit nicio  clipă că n-o să avem ce să-I dăm de mâncare copilului. În viaţa noastră nu ne-am făcut niciodată calcule. Cât a trait el am fost săraci tot timpul şi tot timpul fericiţi, fiindcă nu ne-a interesat niciodată situaţia materială, nici politică’’. Cei doi mai aveau o pasiune comună – Rapidul: ,,Rapidul seamană cu noi. E artist. Idealist. Şi totdeauna în opoziţie. Şi acum comentez meciurile cu ăiatul meu şi mă bucur de câte ori câştigă Rapidul. Am o ţicneală (…): când joacă Rapidul iau poza lui Nino şi o aşez pe masă în faţa televizorului. (…) Îi spun: <<Nino, ai grijă să bage Pancu sau Herea gol, că tu poţi.>>[1] Şi de multe ori mi se îndeplineşte dorinţa. Am auzit că până şi Pancu a părăsit echipa…dar ţi-am spus că eu cred în miracole’’. Căsnicia lor a fost aproape perfectă, pentru că îi legau multe: ,, Caracterul. Bunătatea. Modestia. Poezia. Plăcerea trupului. Momentele lungi de tăcere în doi. Poate faptul cane-am respectat stările de singurătate, toanele, ciudăţeniile; ne completam prin neasemănare, el era foarte comod, eu într-o continua mişcare. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să-l pun să spele vasele sau să schimbe scutecele copilului. Probabil că trăiesc în Evul Mediu.dar bărbaţii iubesc şi azi mai mult femeile de genul meu decât amazoanele feministe… nu m-am simţit niciodată exploatată sau umilită. Nu-mi plac feministele, sunt cele mai antipatice creaturi. De aceea nemţii îşi iau soţii asiatice. (…) Oricum, eram nedespărţiţi, îmi arăta tot ce scria, îmi citea. Şi eu la fel, casa noastră era un fel de atelier de creaţie. Ne-am sprijinit mereu unul pe celălalt şi din cauza asta nu ne-am deranjat niciodată. (…) Ne respectam intimitatea, el stătea în fotoliul lui în sufragerie şi scria la masă, iar eu am scris întotdeauna la bucătărie. (…) Acum, de când Nino a plecat, m-am mutat în fotoliul lui, numai acolo pot să scriu, totul s-a schimbat după ce a plecat. Şi totuşi, marele meu urcuş a început după plecarea lui. Parcă ar fi plecat să-mi lase mie drumul liber’’.

 

Pe Nino nu l-am cunoscut niciodată în carne şi oase, dar mi-l pot imagina destul de uşor din relatările Norei.

,,Enigmatic şi taciturn”  (aşa cum l-a văzut Norman Manea), cu ochii lui de sefard melancolic, aşezat în fotoliul său verde, care era mult mai mult decât o mobilă oarecare, era un fel de amvon de pe care se săvârşeau misteriile poeziei, jucându-se tot timpul cu nişte beţişoare prin care probabil comunica cu cine ştie ce entităţi tainice, dispuse uneori să soptească în urechile muritorilor câte o frântură de vers.

Nu l-am întâlnit  niciodată în carne şi oase, dar l-am visat într-o noapte. Arăta exact aşa cum mi-l încipuiam, iar la despărţire mi-a dăruit două fiole în care se desluşea un lichid auriu, atrăgându-mi atenţia să am mare grijă de ele. Aceste minuscule recipient de sticlă, pe care le simt parcă şi acum între degete, conţineau aur alchimic.

Poezia i-am cunoscut-o târziu, după ce Nino plecase de mult să se aşeze într-un fotoliu mult mai verde decât cel de aici şi se bucura de ,,marea linişte’’ pe care o evocase în poemele sale. Am cunoscut-o tot graţie Norei, iar după lectură m-am simţit copleşit şi oarecum vinovat: iată încă un mare poet căruia i-am ignorant atâţia ani existenţa. Nu mă consola  faptul că nu eram singurul, căci destul de puţini erau cei care apucaseră să audă de George Almosnino. Poetul a trecut, prin viaţă şi prin literatură, cu o rară discreţie, îmbrăcat în tăcerea lui plină de tâlcuri,  ca într-o togă de filosof stoic, iar aurul alchimic l-a interesat mai mult decât gloria.

[1] Garantez că este aşa! Am fost de faţă….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: