baudelaire – fanfarlo (traducerea mea)

Samuel Cramer, care semnase odinioară – în timpurile bune ale romantismului – câteva aiureli romantice cu numele de Manuela de Monteverde, este produsul contradictoriu al unui neamţ palid şi al unei chiliene oacheşe. Adăugaţi-i acestei duble origini o educaţie franţuzească şi o cultură literară şi veţi fi mai puţin surprinşi – dacă nu chiar mulţumiţi şi lămuriţi pe deplin – de ciudatele complicaţii ale acestui caracter. Samuel are o frunte curate şi nobilă, ochi strălucitori ca nişte picături de cafea, un nas cârcotaş şi zeflemisitor, buze senzuale şi neruşinate,  bărbia despotică şi pătrată, pieptănătura pretenţios de rafaelescă. Este, în acelaşi timp, un mare taie-frunză-la câini, un ambiţios trist şi un ilustru nefericit, căci n-a avut toată viaţa decât jumătăţi de idei. Soarele trândăviei, care străluceşte în el fără încetare, i-a prefăcut în aburi şi i-a devorat jumătatea de geniu cu care l-a înzestrat cerul.

Dintre toţi oamenii de seamă neîmpliniţi pe care i-am cunoscut în această teribilă viaţă pariziană, Samuel a fost, în mai mare măsură decât oricare altul, omul operelor ratate; creatură fantastă şi maladivă, a cărei poezie e mai vizibilă în persoana ei decât în creaţiile sale, mi-a apărut mereu, spre ceasul unu al dimineţii, între flăcările unui foc de cărbuni şi tic-tacul unui ceasornic, ca un zeu al neputinţei – zeu hermafrodit şi modern – o neputinţă atât de colosală, atât de enormă încât poate deveni epică.

Cum să  înţelegi şi  să pătrunzi până în adâncul său această fire tenebroasă, brăzdată de fulgere vii, leneşă şi activă în acelaşi timp, fecundă în proiecte ambiţioase şi în eşecuri ridicole, acest spirit la care paradoxul poate lua proporţiile sărăciei cu duhul şi a cărui bogată închipuire este pe potriva singurătăţii şi a trândăviei sale nemăsurate?

Una dintre pornirile cele mai fireşti ale lui Samuel era aceea de a se socoti egalul tuturor celor pe care îi admira; după lectura pasionată a unei cărţi frumoase, concluzia lui involuntară era: ,,Da, e îndestul de frumoasă pentru a putea fi scrisă de mine!’’, iar de aici şi până la gândul ,,Aşadar e de mine!’’ nu era o distanţă mai mare decât o linioară de dialog.

În lumea de azi soiul acesta de oameni e mult mai răspândit decât s-ar putea crede; străzile, promenadele publice, cârciumile şi toate cuiburile de trândăvit mişună de asemenea creaturi. Ele se identifică atât de bine cu noile lor pasiuni, încât aproape că se cred autorii acestora. Astăzi se chinuiesc să descifreze paginile mistice ale lui Porfiriu sau Plotin; mâine vor admira cât de bine a exprimat Crébillon Fiul latura nestatornică şi franceză a caracterului lor. Ieri se întreţineau prieteneşte cu Jérôme Cardan; acum joacă pe mâna lui Sterne sau degustă, laolaltă cu Rabelais, lăcomia grosolană a hiperbolelor. Şi sunt atât de fericiţi în fiecare din metamorfozele lor, încât nu le poartă nici cea mai mică pică acestor mari genii pentru că au cucerit înaintea lor stima posterităţii. Naivă şi respectabilă neruşinare! Aşa era şi sărmanul Samuel.

Om cinstit din fire, dar pus puţin pe prefăcătorie pentru propria lui plăcere – temperament de comedian! – interpreta doar pentru sine şi cu uşile încuiate nişte incomparabile tragedii sau mai bine zis, tragicomedii. Dacă se simţea gâdilat în treacăt de veselie, trebuia să şi-o arate cât mai vădit şi se apuca să râdă în hohote. Dacă vreo amintire îi storcea o lacrimă din colţul ochiului, alerga la oglindă ca să se privească plângând. Dacă oarece prostituată, într-un acces de gelozie brutal şi copilăros, îi făcea o zgârietură cu acul sau cu briceagul, Samuel se automăgulea cu o lovitură de cuţit, iar când datora douăzeci de mii de franci amărâţi, striga fericit: ,,Ce soartă e mai tristă şi mai vrednică de plans decât cea a unui geniu hărţuit pentru o datorie de un milion!’’

Nu trebuie să credeţi însă că era incapabil să cunoască nişte sentimente adevărate şi că pasiunea îi atingea doar în treacăt epiderma. Şi-ar fi vândut cămăşile pentru un semi-necunoscut, pe care, examinându-i fruntea şi mâinile, îl proclamase cu o zi înainte amicul său intim. În cele legate de spirit şi suflet, dovedea contemplaţia trândavă a naturilor germanice, în ce priveşte pasiunea ardoarea fulgerătoare şi neastatornică a mamei sale, iar în practica vieţii de zi cu zi toate defectele de caracter ale vanităţii franceze. S-ar fi bătut în duel pentru un autor sau un artist mort de două sute de ani. Pentru că era un credincios frenetic, era un ateu înfocat. Era în acelaşi timp toţi artiştii pe care îi studiase şi toate cărţile pe care le citise şi totuşi, în ciuda acestei înclinaţii de comediant, rămânea profund original. Era mereu dulcele, fantastul, leneşul, teribilul, savantul, ignorantul, şleampătul, cochetul Samuel Cramer, romantica Manuela de Monteverde.  Se înflăcăra după un prieten ca după o femeie, iubea o femeie ca pe un camarad. Deţinea logica tuturor bunelor sentimente şi stiinţa tuturor vicleşugurilor şi n-a reuşit totuşi să facă nimic, deoarece credea prea tare în imposibil. Şi ce e de mirare? Era mereu pe cale de a-l înfăptui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: