baudelaire -fanfarlo 2

Într-o seară lui Samuel îi veni ideea să iasă; era timp frumos, iar aerul era parfumat. Pe potriva gustului său pentru excesiv, avea deprinderi de recluziune şi de dispersare la fel de puternice şi de lungă durată şi îi rămăsese fidel locuinţei sale de multă vreme. Trândăvia maternă, lenea creolă ce îi curgea prin vene, îl făcea să nu se sinchisească de neorânduiala camerei sale, a lenjeriei şi a părului său  murdar şi peste măsură de încâlcit. Se pieptănă, se spălă, izbuti în câteva minute să regăsească ţinuta şi aplombul oamenilor pentru care eleganţa este o obişnuinţă de zi cu zi, apoi deschise fereastra. O zi caldă şi aurie năvăli în camera plină de praf. Samuel se minună că primavera venise atât de repede şi atât de neaşteptat. Îi pătrunse în nări un aer călduţ şi încărcat de miresme plăcute, din care o parte, urcându-i-se la creieri, îl umplu de reverie şi de dorinţă, iar cealaltă îi zgândări libertin inima, stomacul şi ficatul. Suflă hotărât în cele două lumănări, dintre care una pâlpâia încă lângă un volum de Swedenborg, iar cealaltă alături de una din acele cărţi necuviincioase a căror lectură e profitabilă doar pentru spiritele însetate peste măsură de adevăr.

De la înălţimea singurătăţii sale, ticsită cu hărţoage, pardosită cu bucoavne şi populată cu vise, el zărea ades, plimbându-se pe o alee din Luxembourg, o formă, o figură pe care o iubise în provincie la vârsta când eşti îndrăgostit de dragoste. Trăsăturile sale, deşi maturizate şi rotunjite după trecerea anilor, aveau graţia profundă şi plină de decenţă a femeii cinstite, în adâncul ochilor îi mai strălucea încă din când în când, reveria umidă a tinerei fete. Venea şi pleca de obicei însoţită de o femeie de serviciu destul de elegantă, al cărei chip şi a cărei ţinută trădau mai curând confidenta şi domnişoara de companie decât servitoarea. Părea să caute locurile singuratice unde se aşeza tristă, în postura unei văduve, ţinând uneori în mâna-i distrată o carte, din care nu putea fi văzută niciodată citind.

Samuel o cunoscuse în împrejurimile Lyonului, tânără, vioaie, nebunatică şi mai slabă. Privind-o şi, ca să zicem aşa, recunoscând-o, regăsise, una câte una, toate amintirile mărunte, care, în închipuirea lui, erau legate de ea, şi îşi povestise lui însuşi, amănunt cu amănunt, tot acest roman de tinereţe, care se pierduse apoi în preocupările lui de viaţă şi în labirintul pasiunilor sale.

În seara aceea o salută, dar cu mai multă curtoazie, privind-o mai stăruitor. Trecând prin faţa ei, auzi în spatele său acest crâmpei de dialog:

-Cum îl găseşti pe acest tânăr, Mariette?

Dar rostise asta cu o voce atât de distrată, încât nici cel mai răutăcios observator n-ar fi avut ce să-i reproşeze.

-Îl găsesc foarte bine, doamnă. Dar doamna ştie că e Samuel Cramer?

Apoi, pe un ton mai sever:

-Cum se face că ştii asta, Mariette?

Iată de ce, a doua zi, Samuel avu grijă să-i aducă batista şi cartea, pe care le găsise pe o bancă şi pe care ea nu le uitase acolo din senin, de vreme ce era pe aproape, privind la vrăbiile ce-şi disputau nişte firimituri sau având aerul că ar contempla acţiunea interioară a vegetaţiei. Cum se întâmplă ades între două făpturi ale căror destine complice le-au ridicat sufletul la acelaşi diapazon – începând destul de brusc această conversaţie – el avu totuşi norocul ciudat de a găsi o persoană dispusă să-l asculte şi să-i răspundă.

-Doamnă, sunt oare destul de norocos ca să mai fiu găzduit într-un colţişor al amintirilor dumneavoastră? Să mă fi schimbat atât de mult încât să nu vă recunoaşteţi în mine tovarăşul de joacă din copilărie, cu care binevoiaţi să vă jucaţi de-a v-aţi ascuns şi să hoinăriţi prin tufişuri?

-O femeie – răspunse ea, cu o jumătate de surâs – nu are dreptul să recunoască aşa uşor oamenii; iată de ce vă mulţumesc, domnule, că mi-aţi oferit, primul, ocazia să mă reîntorc cu gândul la aceste amintiri frumoase şi vesele…Şi apoi… fiecare an din viaţă cuprinde atâtea gânduri şi atâtea evenimente… Şi mi se pare că sunt atâţia ani de atunci….

-Nişte ani – replică Samuel – care pentru mine când au trecut prea lent, când au zburat prea repede, dar necruţător fiecare în felul lui.

-Şi poezia? – făcu femeia cu un zâmbet în ochi.

-Ca întotdeauna, doamnă – răspunse râzând Samuel. Dar ce carte citiţi?

-Un roman de Walter Scott.

-Atunci înţeleg de ce vă întrerupeţi atât de des. Ah, ce scriitor plictisitor! Un dezgropător prăfuit al cronicilor, nişte descrieri fastidioase de anticării, o grămadă de lucruri ponosite şi vechituri de tot felul: armuri, vase, mobile, hanuri gotice şi castele de melodramă, prin care se plimbă nişte manechine cu resort, îmbrăcate în anterie strânse pe corp şi mintene vărgate, tipuri comune, pe care peste un deceniu le va ocoli până şi un plagiator de optsprezece ani, castelane imposibile şi amorezi perfect lipsiţi de actualitate….niciun adevăr al inimii, nicio filosofie a sentimentelor! Ce diferenţă faţă de bunii noştri romancieri francezi, la care pasiunea şi morala precumpănesc asupra descrierii materiale a obiectelor! Ce contează cum e pieptănată o castelană sau dacă poartă jupoane Oudinot, de vreme ce suspină şi trădează convingător? Un îndrăgostit vă interesează mai mult dacă poartă în vestă un pumnal în loc de o carte de vizită, iar un tiran într-o haină neagră vă provoacă o spaimă mai puţin poetică decât unul înfăşurat în piele de berbec şi în fier?

Aşa cum se vede, Samuel făcea parte din categoria oamenilor ,,absorbanţi’’, nişte oameni pasionaţi şi insuportabili, cărora ocupaţia le strică felul de a conversa şi orice ocazie li se pare potrivită, chiar şi o cunoştinţă improvizată lângă un copac sau la un colţ de stadă – fie şi cu un peticar! – pentru ca să-şi dezvolte cu încăpăţânare ideile. Între comis-voiajori, meşteşugarii ambulanţi, strângătorii de fonduri şi poeţii ,,absorbanţi’’ singura deosebire este aceea dintre reclamă şi predică: viciul celor din urmă este cu totul dezinteresat.

Or, femeia îi răspunse cu simplitate:

-Domnule Samuel, eu nu sunt decât public şi e destul să vă spun că sufletul meu e neştiutor. De aceea îmi e foarte uşor să-mi găsesc în orice un prilej de plăcere… Dar vorbiţi-mi de dumneavoastră….M-aş socoti bucuroasă dacă m-aţi considera vrednică să vă citesc câteva creaţii.

-Doamnă, dar cum se face că…? – explodă uriaşa vanitate a poetului uluit.

-Patronul cabinetului meu de lectură mi-a spus că nu vă cunoaşte.

Şi femeia îi surâse dulce, parcă pentru a mai atenua din efectul tachineriei fugitive de mai înainte.

-Doamnă – spune sentenţios Samuel – adevăratul public din secolul al XIX-lea sunt femeile; sufragiul dumneavoastră va conta pentru mine mai mult decât unul venit din partea a douăzeci de academicieni.

-Ei bine, domnule, contez pe promisiunea dumneavoastră. Eşarfa şi umbrela, Mariette! Acasă poate se neliniştesc pentru noi. Ştii că domnul se întoarce devreme.

Îi făcu tânărului un mic salut graţios, care nu avea nimic compromiţător şi a cărui familiaritate nu era lipsită de demnitate.

Samuel nu se miră câtuşi de puţin regăsindu-şi o dragoste veche din tinereţe aservită legăturilor conjugale. În istoria universală a sentimentelor e un lucru obişnuit. Se numea doamna de Cosmelly şi locuia pe una din străzile cele mai aristocratice ale foburgului Saint-Germain.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: