petre stoica

Poet din familia spirituală a lui Leonid Dimov, Petre Stoica  pictează, amestecând tandreţea cu ironia, mici tablouri de epocă, unde e evocată  viaţa domestică a generaţiilor anterioare sau îşi trece în revistă avatarurile, ale căror măşti patinate de timp au ceva din puterea de fascinaţie a hârtiilor vechi  sau a fotografiilor îngălbenite: „Doamne, cât de trist am fost aseară/literele mele au luat-o razna prin ploaie/m-a salvat în cele din urmă credeţi-mă/amintirea unei vieţi trăite demult/eram şambelan la curtea coniacului/scriam partituri de dragoste şi iarna/mă duceam la french cancan pe atunci/stăpâneam şi aerostate cu heliu parcă mă văd/suflând din trâmbiţă deasupra oraşului/în prezent sunt un biet poet premiat/cu frunze de urzici Doamne cât de trist/am fost aseară când alergam prin ploaie/după ultima literă” (şambelan la curtea coniacului). Dacă la Dimov viziunile funcţionează după principiul caleidoscopului, care le face să se destrame aproape instantaneu, alcătuindu-se şi dezalcătuindu-se într-o mişcare de perpetuum mobile, aici jocul imagistic pare să se desfăşoare după regulile ironiei romantice; visător şi lucid în acelaşi timp, fantast şi sceptic, reverenţios şi dezabuzat, poetul construieşte decoruri retro unde graţia se amestecă cu derizoriul benign parcă doar pentru a le supune zeflemelei demistificatoare, mişcarea metamorfozelor imagistice apărând aici ca o pendulare perpetuă între engaño şi desengaño. Căci actantul liric trăieşte într-o permanentă „stare de asediu”, devine captivul unei memorii supraindividuale, e invadat de fantasmele trecutului, care îl asaltează din toate părţile şi care nu pot fi neutralizate, reduse la condiţia lor spectrală, decât prin intermediul grimasei sarcastice, rîsul având aşadar o valoare terapeutică, iar patosul paseist fiind nimicit prin deriziune şi ironie, poezia căpătând astfel aspectul paradoxal al unei arte de a uita: ”Aţi văzut cele întâmplate ieri către seară/pe când vă întorceaţi acasă chiuind şi valsând/un semn aproape verzui vestea apariţia gravă/a caleştii fără cai era cum s-a aflat mai târziu/i fecioară obeză cu o pereche de vechi felinare/pufăia din nările pline de benzină şi o mulţime/de pinguini şi avocaţi şi sportivi cu mustăţi/saluta necunoscuta apariţie vestimentară/în orişice caz a fost o întîmplare greu de uitat” (O întîmplare greu de uitat). Destrămarea viziunilor pline de luxurianţă va provoca însă, aşa cum se întâmplă şi în lirica lui Dimov senzaţia acută a golului; în absenţa mirajelor policrome şi pitoreşti, realitatea capătă aspectul unei lumi reziduale, e un depozit de urme, un amalgam  de deşeuri, o împărăţie a prafului şi a pulberii: „toate au avut un final salubru/ultimul val se sparge şi melodia/una paloma blanca/scaune răsturnate pe masă scrisori fără litere/resturi de ţigară cu urme de buze extatice una/paloma blanca/sunt trase şi obloanele bărăcilor de tras la ţintă/nu am nimerit inima de metal/nu am câştigat niciodată nimic/leagăne goale/ e frig” (Ultimii pe plajă).  Evocarea trecutului pare acum singura raţiune de a fi a unui personaj care, după ce a reuşit să neutralizeze filmul memoriei,  se pomeneşte claustrat într-un spaţiu ostil, de o răceală superlativă, întrunind toate atributele carcerei ontologice: „La uşa mea nu se mai bate/nu mai aştept pe nimeni/pe masă mere ceapă şi o bucată mică de carne uscată/voi împărţi totul cu şoarecii/beau puţin din vodca oraşului/versurile se târăsc îngheţate//nu mai aştept pe nimeni/afară cineva taie lemne curând/cade ninsoarea voi ieşi în curte7să ascult clopotul din sat îmi cântă viitorul//azi e vineri sau luni sau nu e nci o zi/în uşa mea nu se mai bate/noaptea când dorm/luna îmi pune sub uşă o scisoare parfumată/as-o citească geana ta de altădată/ (La uşa mea). Victimă a propriului său apetit pentru demistificare şi ironie, el se transformă astfel într-o fiinţă fără memorie, devine captivul unui prezent etern, de o deconcertantă tristeţe şi monotonie, ce se corporalizează, capătă consistenţa cenuşii, ia forma unui spaţiu închis, populat nu de lucruri, ci de absenţa acestora, e vidul însuşi, care terorizează prin omniprezenţă: „Camera mea fără ferestre/camera mea fără uşă/camera mea fără lampă şi fără sobă/camera mea fără masă şi fără solniţă/camera mea fără pomieră şi fără tapete/camera mea fără scrumieră şi fără dantele/camera mea fără lavandă şi fără mănuşi//camera mea fără fântâni subterane/camera mea/fără surâsul tău fără/căldura ta de portocali şi de pui de pisică/camera mea invadată de trecut şi golită de prezent//Camera mea pe temelii de cenuşă/camera mea pe temelii de cenuşă” (După plecarea ta)     Prea truculente, prea ostentate, tratate într-un registru al hiperbolelor care le conferă ceva din aerul suspect al unor butaforii, asemenea viziuni anxioase sunt pândite însă de acelaşi demon al ironiei, care transformă angoasa în obiectul deriziunii subtile, reducând-o la o „retorică” ale cărei locuri comune sunt etalate cu ostentaţie, precum sforile unei marionete, iar poemul se transformă într-o comedie a „literaturii”., căreia Petre Stoica îi va denunţa lipsa de autenticitate. pledând pentru „banal şi firesc”. Acest „firesc” se dovedeşte însă, la rândul său, la fel de artificios şi de contrafăcut ca şi detestata „literatrură”; spirit eminamente baroc,  poetul are voluptatea măştilor şi a travestiurilor, a gesturilor histrionice şi a ostentaţiei în exces, iar „bucolicele” sale nu vor fi decât nişte ingenioase „puneri în scenă”, nişte autobiografii fictive, în care existenţa este teatralizată, discursul poetic devine tiradă în răspăr, implicând prezenţa spectatorului căruia poetul îi face complice cu ochiul, denunţându-şi propria impostură: „Problemele mele financiare sunt rezolvate de mult/vă rog repetaţi întrebarea/da da şi cele sentimentale/dacă mai scriu?/îmi alcătuiesc opera completă/cine mă ajută? Pândarii plasaţi lângă sat/planuri de viitor?/să învăţ patinajul artistic/deocamdată/mi-am comandat un zeppelin ca să fac/zilnic înconjurul judeţului meu preferat/dacă mă tem?/nu m-am temut niciodată/exact împărtăşesc acelaşi punct de vedere/pe care îl exprimaţi dumneavoastră/omenirea mai are o şansă/ce părere am despre Shakespeare?/excelentă/despre poluare?/basme/nu încă nu mi-am făcut testamentul/o!/dansul meu preferat?/acelaşi tango/desigur că sunt unul din marii adepţi ai scoruşelor/dar îmi plac şi scrumbiile afumate/ajunge a sosit şi clipa/să terminăm sunt obosit/şi la urma urmei mi s-a stins şi pipa” (Interviu). De acelaşi registru al truculenţei ţin şi autopotretele întemeiate pe trucarea proporţiilor, caricaturi ale unui ego inflaţionist, care îşi face inteligibilă prin parodie şi deriziune, lipsa de consistenţă şi are fizionomia unui uriaş balon de săpun, gata să se topească la cea mai mică atingere: „În această privinţă nu mai încape nici o discuţie/sunt întru totul pentru noile dicţionare enciclopedice/în care biografia mea e tipărită cu majuscule/nu ştiu de ce vă deranjează faptul/că ţelinei i se acordăun spaţiu restrâns/numele eroilor de la salamina nici nu au fost amintite/ce să mai vorbim de o gravă eroare numărul/pe care îl port la pantofi e menţionat greşit/vedeţi?” /(În această privinţă). Gustul pentru farsa enormă devine acum tot mai vizibil, iar poetul compune poeme pseudo-sapienţale, dă sfaturi prăpăstioase de înţelepciune, cultivând absurdul benign şi oferindu-ne varianta bufonă a viziunilor oniriste: „Taie-ţi unghiile ca în nopţile de germinaţie să nu zgârii chipul soţiei/dacă suferi de podagră aşteaptă revizuirea manualelor de botanică/fierbe ceai de sunătoare pentru orele când sosesc în vizită fantomele#retează capul curcanului ca acest mareşal senil să nu mai întreprindă niciodată nimic/construieşte-ţi un sicriu cu motor să poţi ajunge la înhumare în condiţii optime/fii familiar cu viespile care te înţeapă şi nu le fura dreptul la opţiune/sparge oglinzile moştenite întrucât în adâncul lor viermuiesc imagini meschine/ (…) ascultă-mi sfaturile cu înflăcărarea plopilor în vânt/iar încântătoarea ta trădare să aibă loc pe vreme de ploaie autentică” (Sfaturi pentru cel care vrea să-şi schimbe modul de viaţă).

Această poetică barochistă va fi însă în cele din urmă abandonată şi, renunţând la luxurianţele de odinioară, la amestecul de grotesc şi tandreţe sau la poezia obiectelor vechi, Petre Stoica se reinventează în volumele sale mai noi; acum versul său este arid până la descărnare, interiorizat, extrăgându-şi tensiunile lirice din rupturi semantice care insolitează rostirea, provocând intersecţia unor câmpuri lexicale distincte: „au pornit să prindă marele peşte/vietatea văzută de întreaga obşte//seara bărbaţii s-au întors cu mâinile goale/îmbătrâniţi şi gârbovi/şi cu opiniile politice schimbate” (fapt divers). Dacă în mai vechile sale cărţi de poezie autorul cultiva o lirică a metamorfozelor imagistice, cu rădăcinile în suprarealism, de data aceasta Petre Stoica e fascinat de metamorfozele semnului, care devine incert şi alunecos, posedă valenţe multiple (care-i permit să stabilească asociaţii neaşteptate), o infinită capacitate combinatorie, astfel încât se ajunge la la generarea unor sensuri divergente şi la un construct eterogen din punct de vedere semantic, adică la Text. Tocmai conştiinţa acestei capacităţi de metamorfoză a semnului (al cărui semnificat reprezintă „viitorul absolut” şi, prin urmare intangibil, al producţiei textuale) îl determină pe poet să elaboreze fabule metapoetice în care accentul e pus pe ceea ce s-ar putea numi misterul scrierii. O scriere ilizibilă, deoarece operează cu semne opace sau cel mult translucide, capabile de a actualiza serii nesfârşite de sensuri. Ea se derulează, paradoxal, dinspre viitor spre prezent, de vreme ce Sensul există doar ca o latenţă pe care permutările textului nu o pot actualiza niciodată în totalitate: „dimineaţa au găsit în cutiile poştale/scrisori cu rânduri ilizibile/literele viermuiau se acuplau/oamenii erau nedumeriţi/înţelepţii locului ridicau din umeri/bătrânul cantor obişnuit să vadă/scrisul ascuns sub pete de ceară/tâlcuia înflorirea intempestivă a prunilor//nimeni nu a înţeles//era mesajul de îmbărbătare/trimis de viitorul şchiop de timpul/cu podoaba capilară în bernă” (mesaj de îmbărbătare). Limbajul poetic se dovedeşte în consecinţă un instrument imperfect, căci nu poate comunica sensuri, ci doar propria-i disponibilitate de a semnifica. Mai mult decât atât, el este incapabil să rostească realul, deoarece e totdeauna mediat, presupune existenţa codurilor retorice, care-l transformă într-un inventar de „figuri”. Astfel că Petre Stoica se înverşunează, ca odinioară Verlaine, împotriva retoricii, care devine obiectul deriziunii sarcastice şi intră în scenariul unui spectacol grotesc unde se juxtapun, în câtimi inefabile, comedia cotidianului şi comedia limbajului: „Pe strada principală/apar majorete trimit bezele flutură chiloţei/le urmează călare pe un catâr castrat/retorica zilei înaltă şi mândră//rând pe rând se deschid ferestrele aţipite/nedumerirea invadează încăperile/nimeni nu ştie că azi e sărbătoarea/recoltelor analfebete” (sărbătoare sacră). Nu se poate contesta, desigur, prezenţa în asemenea texte (şi) a unei anumite tente politice, iar, privită dintr-un anumit unghi, fabula metapoetică se poate transforma (ceea ce e în consonanţă deplină cu infinita capacitate de metamorfoză a semnului) în alegorie politică. Lucru câtuşi de puţin surprinzător, deoarece, ca şi poezia, politica este ea însăşi discurs, întemeiat pe puterea de iluzionare a semnelor şi pe imperfecţiunile cuvântului, care o pot converti într-un instrument de seducţie/manipulare. Şi poate că tocmai descoperirea acestui punct de intersecţie dintre discursul poetic şi cel politic nelinişteşte în cel mai înalt grad fiindcă ea face inteligibil „servilismul” limbajului vorbit sau scris şi provoacă anxietăţi legate de valoarea lui de întrebuinţare,aşa că deschiderea spre politic a poemelor lui Petre Stoica e rezultatul unei filosofii a limbajului şi se naşte dintr-o metapoetică.. În consecinţă, politicul se manifestă aici sub forma „mesajului scris”, iar puterea se identifică în totalitate cu „minciuna” semnului care regentează magnific peste tabloul mizerabilist al cotidianului: „ninge dens şi viguros/ninge ca în vremi străvechi/când oamenii sorbeau tandreţea cotidianului/ultimul chefliu părăseşte bodega acră/tapetată cu anacronice afişe electorale//în timp ce maimuţe miliardare/descarcă din maşini cadouri scumpe/înfăţişate în staniolul justiţiei republicane” (crăciun 2001). De la filosofia limbajului poemele lui Petre Stoica vor ajunge însă să ilustreze concomitent o filosofie sui-generis a istoriei. Dacă operaţia de semnificare presupune postularea unui viitor absolut (acela al Sensului), istoria este, dimpotrivă trecut absolut, care invadează prezentul, astfel încât, chiar înainte de a se constitui, acesta devine trecut, capătă aspectul unei secvenţe de timp populate de fantome groteşti (şi aici se găselşte probabil punctul de convergenţă al acestor poeme cu lirica mai veche a autorului), e o „vale a morţilor” unde totul e receptat în dimensiunile caricaturalului monstruos: „trenul intra graţios în gara împodobită/cu ghirlande împletite din urechi de mistreţ//ave ave tuna mulţimea hăitaşilor/ave ave răspund piculinele cerului dezafectat//Primarul întinde maestrului de vânătoare pâine şi sare/de emoţie primarului i se desprinde barba solemnă” (vizita maestrului de vânătoare). Şi e lesne de constatat, că dincolo de schimbarea de recuzită şi de conştiinţa textului ca structură de semne ce actualizează serii nesfârşite de sensuri, poetul rămâne fidel şi aici temelor sale esenţiale: timpul, memoria, adevărul şi minciuna literei scrise. Vagi (şi probabil involuntare) intruziuni textualiste, care se fac simţite în ultimele sale volume nu pot modifica radical fizionomia unei lirici nutrite mai mult (după ce poetul a izbutit să se elibereze de influenţa lui Trakl) din tradiţia avangardei istorice (suprarealiste), şi al unui discurs care face adesea apel la tehnica oniristă a viziunilor şi configuraţiilor. Iată de ce locul lui Petre Stoica e printre experimentalişti.; poezia sa are aerul unui câine care lătră cu insistenţă retorica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: