şerban foarţă

În direcţia poeziei de limbaj vor merge experimentele lui Şerban Foarţă, căci, după ce au explorat (odată cu onirismul estetic) ultimele limite ale experienţei, poeţii experiementalişti ai anilor 70 vor sonda limitele limbajului şi ale comunicării, punând accentul pe dimensiunea metapoetică a discursului şi mizând adesea pe jocul intertextual al “rescrierii”. În aceasta ordine de idei, Şerban Foarţă s-a ilustrat, încă din primele sale volume de versuri, ca un virtuoz al acrobaţiilor lingvistice, lansat in căutarea cuvântului “imposibil”, care constituie un fel de alteritate absoluta a limbii comune, o “limba de roua”cu ajutorul căreia sunt proiectate “miraje” sau luxuriante “focuri de artificii”, ce fascinează prin policromie, dar şi prin inconsistenţă: ””mai lasă-ne-n răstimpul roz,/să mai jucam puţin pe funie!/Sulemenit cu chinoroz,/aşteaptă de prin luna iunie,/la curtea noastră un matroz;//uite-l acolo, in tangaj,/pe cea mai deşirată scară,/cu tot: cu arme si bagaj…/să nu ni-l faceţi de ocară,/căci ne-a dat inima în gaj,//cum stă, de sase luni, aşa,/nepăsător că-l plooninge./ca un tulumbagibaşa,/pe scara care stă pe-o minge,/pe mingea care stă pe-o şa” (Preambul). Ca şi la Leonid Dimov, aceste viziuni funcţionează după principiul caleidoscopului, se alcătuiesc si dezalcătuiesc parcă la nesfârşit, iar mişcarea lor ajunge să se confunde cu “respiraţia textuală” a unui fictor care îşi proiectează, in spectacolul evanescenţei universale, conştiinţa propriei sale precarităţi ontologice. În consecinţă, poetul va construi universuri “compensatorii”, lumi paradisiace, în care, reinventate cu ajutorul limbajului, lucrurile dobândesc candori şi prospeţimi insolite: ”Am un tunel/şi două mingi,/si un flanel/cu trei flamingi;//dau pe cinci bani/patru lei buni,/am şase ani/şi şapte luni;//am opt culori/şi nouă peşti/versicolori, – /le spun poveşti//cu un tunel/şi două mingi,/si un flanel/cu trei flamingi” (Catagrafie). Ipostaza predilecta a actantului liric este acum aceea a acrobatului sau a jongleurului, iar cuvântul devine obiectul unui joc cosmogonic, nu inocent în totalitate, ce se desfăşoară mereu “la limită”, întemeindu-se pe distorsiuni şi pe detururi ale limbajului, care dispune, pentru a recrea lumea, de o infinită capacitate de metamorfoză: ”Aceste bile nu sunt de biliard./aceste farfurii, de demâncare;/ele pot fi planete care ard/la un milion de ani, la un miliard/de ani-lumină, netede si clare.//Le joacă-n aer, grav si elegant,/un vechi jongler, într-un picior pe-o tobă,/pe o spinare gri de elefant./mereu: înspre apus, dinspre levant,/intr-o mişcare lent-heliotropă.//Jonglerii-nnebunesc de obicei,/in finele carierei lor subtile,/nemainţelegând, atunci, nici ei/de ce-au dat curs, aşijderi unor zei,/atâtor lumi de farfurii si bile.//Eppur si muove, domnule jongler…”(Cosmojonglerie). Jocurile de cuvinte, din ce în ce parcă mai îndrăzneţe şi mai ingenioase ,marchează trecerea de la configuraţiile de imagini (cu care operau oniricii, dar şi poeţii obiectelor) la aglutinările insolite de semne şi de la “dicteul vizionar” la “dicteul textual” care dinamitează graniţele dintre semnificat si semnificant, astfel încât limbajul se emancipează in totalitate de teroarea sensului transcendent semnului, devenind propriul sau referent: ”Domnişoare cine cântă/la Lausanne Los Angeles?/-Domnii şoareci ne incântă/’n cor como los angeles.//(Domnişorii cei in vogă/băutori de pipermint/domnişoarele-i invocă/domnii şoricei le mint.)//Domnişoare cinquantine/din Ros Angele Nev York/domnii şoareci in cantine/cânta? Sau motanii torc?//- Domnii şoareci (ca în tine/iambii cei cu lacrimi storc)//Domnişoare domnişoare/domnişoare cine m-a/pus sa vorovesc de şoareci/când voi vre(a)ţi la cinema?!” (Ostinato). Din acest moment,  lirica lui Şerban Foarţă devine in mod evident textualizantă, odată cu transformarea paradisurilor infantile in paradisuri livreşti, in Arcadii ale textului, unde e depozitată memoria Scriptotecii universale: ”Am rămas ca o troiţă in mijlocul unei trivii./După tine mă tot uit./Iezi aleargă după fluturi,capre scutura olivii,/chipu-Arcadiei ferice nu e chip să-l uiţi, să-l uit.//Acolo, un râu de lapte intre doua vârste cură,/cu-ale cărui spumegate valuri, cum Leandru, lupt…/Ci mai ţii aceeaşi roşie floare de-oleandru-n gură?/Măduva acelui flaut, noi, de mult, o vom fi supt”. (Sub tegmine fagi I). Poetul începe sa vehiculeze acum cu figurile textului şi ale textualizării, evocă privirea „extaziată”,care ţine de capacitatea „ochiului textual” de a percepe „irealitatea” sau ritualul decapitării, ”moartea violenta” prin care se face trecerea din lumea obiectelor in cea a semnelor scrise: ”parastisind Tăierea-capului-lu-Mihaiu/eu nu aveam a zice decât o vorbă:<<Hai!>>/da’o ziceam cu ditai ritoricescul pathos/sub gluga-mi ca a unui monah (nu de la Athos)/ziceam ieşeam si iarăşi intram:cu (pe-o tipsie)/un cap ce nu ştiusem că-i de la aftopsie/i tak al eforiei spitaliceşti…” (Şapte privelişti levantine). În timp ce fântâna (care trimite cu gândul spre „potopurile” rimbaldiene, ce regenerează periodic universul) sau „jocurile de apa” devin figurări ale producţiei textuale, după cum „moneda cosmopolită” (invocată în acelaşi context) sugerează „geno-textul”, materialul extras din depozitele Scriptotecii Universale asupra căruia se exercită operaţiunile de permutaţie si combinare ce dau naştere semnificantului textual, al cărui punct de pornire nu mai poate să fie decât literatura: ”Fântânile prin pieţuri ţâşneau mai mult în scârbă/şi in cădere apa miros avea de cârpă/iar in suire foşnet de şiş printr-o tafta/intrată-n putrejune (pe care o pafta:/un ieftin pus acolo detaliu fără poftă/o mai ţineau băţoasă: ca pe un prun o proptă)/cât spatele-ntorceai-i-l ceşmeul sta din curs/Ci noi (pe buza apei) dădeam cu bani in apă/cu firfirici mărunte cu galbeni cât o pleoapă/de lânced bey cu taleri piaştri guldeni ruble/in cari păleau kesarii şi pajurile duble/cu sunători ce (funcţie de titru şi de oră)/aveau să-şi schimbe timbrul si ponderea sonoră”. În asemenea poeme, sarabanda personajelor textuale este prezentă sub forma procesiunilor thanatice şi a cailor mortuari, a cavalcadelor apocaliptice, evocând caracterul „(auto)distructiv” al actului scriptural, denunţat ca producţie evanescentă de fantomatic: ”Când slobozi de acestea;comedii melodrame/printre matroane ample patroane si patroni/noi ne scurgeam la vale;cuprinşi intr-alte trame/pre caii-aceşti (pe care-i aveam de la latroni/ce izbuteau sa facă din pagi roibi si pagi roibii/cu farmece cu farbe din rădăcina roibei/din galbene şofranuri din gâlme de ristic)/pre ei:ce tagma noastră equestre & mistique)/nesuferindu-i far’ de valtrapi cu (pentru ochi)/despicături pomponuri si panglici de deochi/ca alămâii…umbra (nici noi) a vr’unui blam/pre cai mascaţi in vânat lila turchez umblam”. Oglinzile  de apă si”înecurile” sunt , la rândul lor, în legătura cu imersiunea lucrurilor si a scriptorului, el însuşi, în substanţa „ofelizată” a textului care „invită” la moarte, ca în poemul Remember: ”Berlinul cu berline si cu druidici arbori/îşsi are înecaţii (mulţi) in Landwehrkanal/(pe care Noaptea-i coase-n linţoliu alb de aburi):/e între-aceştia unul pătruns de orb pumnal//e între-aceştia unul mult prea suav la fire/si palid cum e floarea de pivniţă şi gang/pe lungile-i falange străfulgera safire/de Ceylan ca ochii statuilor de rang”. Experienţa „morţii în text” se face prezentă şi in Aventurile lui A.G.Pym, unde corabia se înscrie in categoria „vehiculelor textuale” ce operează trecerea din realitate în scripturalitate, în timp ce marea reprezintă o figurare a textului ca „productivitate”, în veşnica lui alcătuire si realcătuire. Întregul poem se constituie astfel într-o alegorie a actului textual, care culminează prin „încastrarea” scriptorului în bidimensionalitatea filei inscripţionate: ”Plutim (ce oră palidă şi fluă!)/spre sorbu-n care apele afluă/ca la Mercator (in Atlas) pe vremuri./Tekeli-li! De ce mă mai cutremuri?/Cât ziua-ne nu are sa mai scadă/absoarbe-ne mai repede Cascadă!/Ci vie Omu-n Giulgi: cu mult mai naltul/ca dintre pământeni oricare altul!// (Icoana ce avem de Sine-i fluă/dar cât de albă căpitane Pym/ne-faţa ei ce face superfluă/această coală’n care ne topim!)”. Fluturele, asemenea evantaliilor mallarméene, reprezintă aici imaginea, în registru candid, a cărţii şi se asociază cu evocarea obiectelor inscripţionate (timbre şi coliţe), textualizarea dobândind acum dimensiunile actului gratuit, ale jocului „superflu” care generează mici peisaje paradisiace: ”E prea-destul să ai în palmă/atât: un fluture, un fulg/spre-a se porni o mult prea calmă/ninsoare caldă peste vulg/într-un foburg ivit din somnul/vr’unui fidel vr’unui adept/uimindu-se (şi ei) că Domnu-i/un domn pe-a cărui dreaptă drept/a stat şi neted (ca un timbru/poştal) un fluture un flu/(o coliţă cu cap-de-zimbru)/de tot niznai si superflu” (Şapte variaţiuni pe o tema flu).Textul, în mişcarea lui autoreferenţială, capătă acum aspectul muzeului optic, populat de lupe si caleidoscopuri, emblemele ochiului „disfuncţional”, care textualizează lumea şi literatura, în timp ce „mulţimile furnicătoare”, „roiurile” pe care le generează vederea „textualizantă” sunt metafore ale semnului grafic: ”Sub lupă/sub geam: când înşine (de mult)/vom fi dormind somn alb de pupă/de fluture‚-n zaimf (ca’n rochii/cu trenă flenduroşii peşti/din mult mai calde mări) cu ochii/numai vedenii arăpeşti/(din care altele de-a valma/decurg):un caleidoscop/mi-i ochiul –precât umplu-mi palma/naive roiuri fără scop/ (din care altele ’n de-o valmă/nasc) un lepidopteroscop/mi-i ochiul – cat mi-afluă-n palmă/naive roiuri fara scop/(din care…” .Ulterior, în poemele lui mai recente, Şerban Foarţă va ridica acest joc al autospecularizării semnificantului  la cote foarte abstracte, reducându-l, odată cu dispariţia imaginilor prin textul se autofigurează în actul propriei sale constituiri, la un ansamblu de „operaţii pure”, la „acţiunea textuală” care face inteligibilă (prin ea insăşi)  tendinţa spre autoreflectorizare ca marcă esenţială a produsului scriptural. Se trece astfel de la o poezie „vizionară”, cu imagini de o somptuasă, barochistă luxurianţă, la o lirică „de limbaj” în sensul cel mai strict al cuvântului: lirica „holorimelor”, a „ligamentărilor” şi a „diseminărilor”, care au caracterul unor „metode de laborator”, reprezintă „acţiuni” ce actualizează „valenţele” virtuale ale cuvintelor, antrenându-le in combinaţiile cele mai insolite, descoperind între ele „afinităţi elective” pline de stranietate, în timp ce actul poetic e tot mai mult un număr sublim de scamatorie lexicală care fascinează. uluieste, stupefiază: ”Cu luare-aminte (pe când,seara,/iatacele,-n eşarfe,-ncep;/ea tace lenes;arfe-ncep;/culoarea minte) (pe când seara//alb astru, -n cearcăn vânat, ori/mărgea-n privirea aprinde),/mărgean, privirea mea, a prinde,/albastru, ncearcă,-n vânători” (Sase spre şapte holorime).Punctul terminus al unei asemenea aventuri, care vizează ultimele limite ale limbajului si ale semnificării, nu poate fi decât „limba posibilă”, „matricea absolută” care conţine virtualitatea tuturor sunetelor, cuvintelor si discursurilor, „pătratul alb pe fond alb”:”A-AST ASU-BLA BLE-CHE/CHI-DOB DOC-EZ F-GAR/GAS-GZ H-HZ  I-KAS/KAT-KZ L-MAH MAI-MUD/MUE-OST OSU-POR POS-/ROB ROC-SCHQ SCHRA-/SPU SPY-TOT TOU-WAM/WAN-ZZ ERGANZUNGSBAND” (Der Grosse Brockhaus). Iar prin experimentele lui de limbaj, care merg uneori până la „furia demolatoare” a avangardei istorice, poetul inaugurează in poezia româneasca postbelică o direcţie fertila, pe care vor merge câtiva dintre reprezentanţii de marcă ai promoţiilor următoare, de la Ion Stratan si Ioan Flora la Lucian Vasilescu sau Răzvan Tupa.

 

Există însă, în poezia lui Foarţă, şi o voluptate a „degustării textului”, căci el face parte (aşa cum arăta Marin Mincu) din acele categorii de autori pentru care „există doar starea de intertextualizare”; el „ştie  bine (…) încotro să caute dâra textului sau, mai exact, acea urmă reziduală care există ca diferenţă în stare pretextuală şi aşteaptă doar momentul oportun al manifestării: aceasta poate să fie o chemare sonoră, o provocare lexicală tautologică, o ocazie grafică minimă pentru a se forma, pentru a se autoforma, pentru a se transforma în scriitură autonomă”. Astfel încât jocurile picto-poetice din volumul Un castel în Spania pentru Annia se nasc dintr-o dublă provocare: este mai întâi provocarea „textului plastic” pe care scriptorul se simte tentat să-l transpună în text poetic, dar este mai cu seamă provocarea unui anumit orizont de aşteptare (solidar cu limba adamică a copilăriei, de vreme ce trans-scrierile lui Şerban Foarţă au de data aceasta un destinatar explicit (Annia Costa care „la trei sau patru ani identifică dintr-o privire lucrările unor celebri pictori, de odinioară sau mai noi”), „Comentariile” pe marginea unor capodopere ale picturii vor constitui, în felul acesta, mici exerciţii de limbă paradisiacă, aspiraţia majoră a poetului fiind legată de regăsirea „inocenţei primordiale” a textului care tinde să devină un susur angelic, joc de irizări şi reverberaţii pline de prospeţime şi ingenuitate. Pătrunderea în „edificiul textual” coincide, în consecinţă cu regresiunea spre vârstele candide ale limbajului, care oglindeşte acum, ca o picătură multicoloră, inocenţa unui univers abia ieşit parcă din apele primordiale, păstrând ceva din candoarea superlativă a stării de increat: „Să intrăm în casa asta,/dragă Annia, până nu/se usucă-n straturi pasta/care tocmai se-aşternu://În pictură, nu mă-ncumet/să mă mut, dacă nu-i umed!//casele se fac din roşu/şi din alb fără de nor/(roşii, ţiglele şi coşu’;/albe, zidurile lor)//Şi în plus, o picătură/de iubire – în pictură”. În paradisurile scripturale ale lui Foarţă, materia înspşi se angelizează, stă sub semnul „fugii spre vegetal”, dobândidnd suavitatea cărnurilor florale, iar semnificantul poetic este supus – ca într-un proces alchimic – operaţiunii de „transparentizare”, astfel încât corporalitatea opacă a literei capătă limpiditatea plasmelor îngereşti sau a gasteropozilor din Uvedenrode, în vreme ce melosul abia îngânat are cadenţe de joc şi descântec şi este în tonalitatea cântecelor naive ale unui William Blake: „Ce e lumânarea, oare?// – Lumânarea e o floare//care înfloreşte seara;/ziua-i veştedă ca ceara//ca tulpinile de nalbă/prin grădini, la vreme albă.//Seara, însă, face muguri;/o petală/de peteală, – /ca să vezi şi să te  bucuri!//Aceşti trei copii calini/poartă lumânări – sau crini?”. Viziunea este ingenuu maniheistă, în contraste de alb şi negru, iar un peisaj cu vânători, pictat de Bruegel, e transpus în cheia moralităţii naive a basmului: „Pomii-s goi pân’ la os,/în crengi croncăne corbi./Vânătorii sunt orbi,/ei au numai miros.//Uite-i negri, pe uliţi/ca o haită de câini, – /cîinii, însă, n-au mâini,/nici, în mână, lungi suliţi.//Ceilalţi oameni prin văi/se dau veseli pe gheaţă./Vânătorii îngheaţă,/fi’ndcă sunt oameni răi”. Biografiile „maeştrilor” vor fi „repovestite” cu aceeaşi infatigabilă dispoziţie spre ludicul în cheie paradisiacă, trasformându-se în feerii domestice ce au ca spaţiu de desfăşurare lumea obiectelor magice şi a zborurilor chagalliene: „A fost cândva un pictor/Vincent, adică Victor.//N-avea decât un scaun,/un scaun şi o pipă:/un scaun galben ca un/mic soare; şi o pipă/pe scaun,/lângă uşa/albastră ca un cer./Era fierbinte-n pipă,/în pipă grea cenuşa/când a trecut, în pripă,/pe uşă/ drept în cer…//Nu v-aşezaţi, vă rog,/pe locul lui Van Gogh”.  Şerban Foarţă inventează acum vâste de aur ale artei, alambicând, după formula „calamburgului”, în sarabanda dezlănţuită a generatoriulor textuali, a căror mişcare e declanşată de jocul sonorităţilor gemelare, procesiunea plină de pitoresc a măştilor şi costumelor medievale: Domnilor burgheji,/domnilor burgravi,/când eraţi turcheji/nu eraţi prea gravi;//ci, cu toate astea, doamnelor burgheze/să-şi exhibe nudul rumeior şi lis,/spre-a le fi( ca-n marmuri a lu-alde Borghese)/nemurit cu dalta, le-aţi fi enterzis.//Domnilor burgravi,/domnilor burgheji,/când eraţi betravi/şi-mi eraţi turcheji,/eraţi mult mmai bravi.//Ci, cu toate astea, domnilor din burguri,/vă-mbptaţi porceşte cu vr’un vin borgond, – /mândri, pe sub haina cea cu brandemburguri,/de prohabul vostru doldora şi rond.//Domnilor burgheji,/nu-mi eraţi prea grsvi,/nici atât de breji/când faimoşi zugravi/mai pictau burgheji,/mai pictau burgravi;//ci, cu toate astea, domnilor burgmaiştri,/fie că cu coarne, fie că mai ciuţi/o făceaţi pe surzii când numiţii maiştri/pretindeau  arvuna – căci eraţi ciufuţi/şi-mi eraţi burgheji/iar nu digi sau grafi/care, mult mai breji, pentru-aceşti zografi/le picau în mreji/marilor zarafi (dar şi viceversa)/domnilor burgheji,/domnilor burgravi”. Vârstei de aur poetul îi opune vârsta de fier, imaginând un apocalips al muzeelor plasat sub marca eschatologiei burleşti, care se desfăşoară după scenariul unei esopiade cu şoareci. Partitura ludică a lui Şerban Foarţă este  complicată acum de apariţia intempestivă a “scriptorului dezabuzat” care proclamă “moartea artei” şi transformă spectacolul feeric într-o farsă “deconstructivistă” ce ilustrează, în tonuri de apocalipsă surâzătoare, evanescenţa oricărui produs artistic şi, prin urmare, a textului însuşi. Astfel că generarea acestuia capătă aspectul pantomimei hilare, al cărei protagonist va fi un paradoxal Sisif fericit, ce exorcizează absurdul prin deriziune: “Domnişorii cei/fără nici un trac,/domnii şoricei/rod picture de Braque.//Domnişorii cei/ce-şi urmează voia,/domnii şoricei/rod gravure de Goya.//Domnişorii cei/de un fin deboş,/domnii şoricei/ se nutresc cu Bosch.//  Domnişorii cari/vin de prin provincii/domnii şoricari/nu-l ştiu pe Da Vinci//Domnişorii cari/hăpăie ce-o fi,/dfomnii şoricari/n-au chef de Dufy.//Domnişorii cari/au vederea-ngustă,/domnii şoricari/plastica n-o gustă./Dpmnişorii cei/lacomi de gravuri,/domnii şoricei/fac, zic eu, bravuri.//Domnişorii cari/nu consumă artă,/domnii şoricari/p-ăştilalţi nu-i iartă.//Domnişorii cei/amatori de klimt,/domnii şoricari/temeri vagi resimt./Domnişorii cari/toacă însă rame,/domnişorii cari/n-au aceleaşi drame.//Domnişorii cari/rod lemn dat cu bronz,/domnişorii cari/duc un trai abscons.//Domnişorii cari/dezrămează Iseri/domnişorii cari/nu-s atât de mizeri/Domnii şoricei/sunt mai trişti decât/domnişorii cei/ce rod lemn oricât.//Domnişorii cari/pot să nu se teamă/domni  şoricei/nici nu-i iau în seamă”. Spectacolul poetizării pare a fi aşadar în textele lui Şerban Foarţă unul în trei timpi: există, mai întâi, exerciţiile de scriitură adamică, cărora li se opune parodicul, legat de conştiinţa unui „neant” al artei şi al limbajului, pentru ca, în cele din urmă, prin „parodia parodiei” lumea şi textul să-şi recapete laolaltă candoarea primordială, reîmprospătate şi revitalizate de jocul apocaliptic al deconstrucţiei care e echivalent, în cheia voit minoră a acestor miniaturi, al faimoaselor potopuri rimbaldiene. Tocmai sentimentul fragilităţii unor asemenea universuri paradisiace le conferă adesea culorilor lui Foarţă o tensiune dramatică, o tuşă neliniştită aproape imperceptibilă şi proiectează asupra lor reverberaţii crepusculare. Astfel iau naştere câteodată tonurile vag melancolice, dimensiunea timpului fiind trăită cu voluptate, ca un „deboş” plin de rafinamente cromatice, care aduc în faţa ochiului scriptural facies-ul unor posibile avataruri: „Puteam să fiu un dandy brit/pe vremea unui rigă George,/de vagi aleanuri adumbrit/ca de rumorea unei orgi, – //chiar dacă Gainsborough m-ar fi/vrut rob violei lui da gamba…/M-aş fi privit întreaga zi/ -n oglinzi parfum fiindu-mi ambra.//Romantic, iar nu rococo/în ciuda pasului şi-a taliei, – /ca Byron, Shelley, Keats & Co/aş fi fost mirele Italiei//prin care, palid musafir,/aş fi plimbat un spleen albastru,/purtând inele cu safir/în degete de alabastru” Impresia finală, după lectura acestui volum pe care îl închizi cu regret . fiind un straniu amestec de candoare şi perversiune „artistă”, care trădează în persoana autorului un „decadent” iubitor de miraje crepusculare. Dar şi un giuvaergiu din stirpea tot mai rară a lui Gautier sau Macedonski, care îşi trăieşte veacul de singurătate în mijlocul unei lumi iremediabil convertite la prozaism.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: