textualism sau postmodernism?

Esenţială  rămâne  pentru înţelegerea literaturii din anii 80 – aşa cum sublinia şi un istoric al ideilor literare de rigoarea lui Florin Mihăilescu – noţiunea de text, receptată din perspectiva teoretică deschisă de gînditorii de la Tel quel , prezenţi acum şi în versiunea românească, prin apariţia antologiei Pentru o stiinţă a textului (Editura Univers). Este de menţionat de asemenea cartea lui Livius Ciocârlie, Negru şi alb (1979, unde analizele aplicative ale criticului se întemeiază pe noua teorie a textului. În acelaşi an, Marin Mincu publica articolul Aventura dramatcă a semnificantului în care – după propria sa mărturisire – autorul   aplica pentru prima dată grilele                                textualiste,  inaugurându-şi  astfel activitatea de teoretician, dar şi de practicant al unei noi metode de creaţie şi de interpretare.

Anticipată pe parcursul unor astfel de elaborări, teoria textualistă a lui Marin Mincu se configurează, în deplina ei maturitate, odată cu apariţia, în 1981, a cărţii de mare răsunet Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică, care constituie – aşa cum sublinia un comentator – „prima aplicaţie de anvergură a ultimelor descoperiri în materie de teorie a textului asupra unui autor român”[1] dar şi o gramatică minimală a textului şi a textualizării. În anii următori (1982-1988) în cele două rubrici susţinute în România literară şi Luceafărul (Poezia tânără, respectiv Semn) criticul va aplica  gramatica textului la producţia literară curentă, iar aceste analize interpretative vor constitui mare parte din materia unui al doilea volum consacrat textualizării poetice: Eseu despre textul poetic (1986), în care Marin Mincu va lansa ideea generaţiei textualiste, aprofundând totodată conceptul de experiementalism..

Bine primită de o parte a criticii de întâmpinare, cartea lui Mincu  nu stârneşte însă doar ecouri pozitive şi, mai ales, ideea unei ”promoţii textualiste” este primită de unii cu o evidentă ostilitate. Există mai întâi o reacţie de respingere chiar din partea unora dintre poeţii asimilaţi textualismului: pentru ei această metodă de creaţie ar duce la abolirea eului poetic, ceea ce e de neacceptat pentru nişte autori care în luările lor de cuvânt teoretice pledau pentru un “nou antropocentrism” (aşa cum făcea Alexandru Muşina într-un articol din 1982, în care este lansat, probabil pentru prima oară în context românesc, termenul de postmodernism) şi pentru revitalizarea funcţiei de comunicare a limbajului poetic.Astfel, în articolul Cuvinte împotriva maşinii de scris (Caiete critice, nr. 1-2, 1986) Mircea Cărtărescu (fără să se refere totuşi în mod explicit la textualism) punea semnul egalităţii între modernism şi ideea de text arătând că ”după 1880 poezia renunţă la retorismul romantic, la poezia <<urechii>>, ca să devină o simplă amprentă tipografică pe o foaie de hârtie, un <<text>>. De acum încolo, ea se citeşte cu ochii, fără ajutorul vocii, metafora vizuală, de preferinţă conceptualizată, devenind elementul ei fundamental. În această urmărire a esenţializării pur vizuale, poezia modernistă s-a văzut silită să-şi restrângă treptat teritoriul, să piardă treptat legătura cu lumea concretă, tactilă. Ea devine, practic, un limbaj iniţiatic, sufiecient sieşi”.  Sceptic faţă de poezia textualistă se arată şi Ion Mureşan (Tribuna, nr. 24, 1987) care era de părere că ”textualismul poate genera strălucite bijuterii lingvistice. Riscul este că poemele ori prozele dau impresia că nu sunt locuite, dau senzaţia că în spatele cuvântului nu este nimeni”, în timp ce “metoda” textualistă nu poate suplini nici talentul, nici inspiraţia.

O doua reacţie de respingere vine din partea criticii de  întâmpinare. Tonul îl dă cronica lui Nicolae Manolescu; deşi admite că analizele lui Marin Mincu “sunt în general corecte şi dovedesc o evidentă ştiinţă a demontării mecanismului textual”, criticul le va reproşa tendinţa spre uniformizare (ceea ce, evident, pune sub semnul întrebării tocmai existenţa “generaţiei textualiste”). O”tendinţă dublă” – socoteşte Nicolae Manolescu -“o dată în măsura în care ce se spune despre un poet se poate spune – şi câteodată se spune efectiv – despre toţi ceilalţi  (indiferent că e vorba despre Petru Romoşan sau despre Mariana Marin): a doua oară în măsura în care lui Marin Mincu i se pare că textualismul – incontestabil – al tuturor acestor poeţi e mult mai important, ca notă comună, decât toate diferenţele dintre ei, care nu sunt mici deloc”[2]. Aceste rezerve sunt împărtăşite şi de Laurenţiu Ulici care subliniază că ”…acum analizele criticului sunt mai puţin convingătoare, efortul de a trage, cum se spune, spuza pe turta lui fiind pe cât de vizibil pe atât de ineficient, întrucât, în majoritatea cazurilor, impresia de inadecvare, de forţare procustiană a textului poetic pentru a intra în grila propusă, este covârşitoare”[3].   La fel de tranşant se arată în cronica sa din Convorbiri literare Constantin Pricop, care, după ce semnalează faptul că Marin Mincu este primul critic ce consacră o secţiune întreagă dintr-o carte celei mai noi promoţii poetice, consideră că  “metoda sa constă în aplicarea la scrierile unor poeţi tineri, unii în schimbare de voce, a ideii despre textualism, pusă în valoare în cartea sa despre Ion Barbu (…) Unii dintre tineri au cultivat, într-adevăr, textualismul; alţii, însă, nu numai că nu-l acceptă, dar au avut de la început curajul de a merge împotriva curentului. Şi dacă e să vedem mai larg lucrurile, mi se pare, pe de altă parte, greu de acceptat că ultima cucerire în materie de poezie ar fi Textualismul. Ideea textualistă apare la noi cu întârziere, e de mult epuizată. Poezia se îndreaptă acum spre orizonturi mai largi”[4].

Activă la rândul ei în plan teoretic, promoţia 80 teoretizează însă în general pe alte coordonate decît cele ale textualismului, de care mulţi membri ai grupului se detaşează (aşa cum am văzut) în luările lor de cuvânt. Din rândul acestuia, se desprind cîţiva textualişti autodeclaraţi, ale căror puncte de vedere nu diferă însă radical de cele enunţate de Marin Mincu. Astfel în 1982 Gheorghe Crăciun publică în revista Astra articolele Arhipelagul 70 – 80 şi noul flux şi Autenticitatea ca metodă de lucru, iar Bogdan Ghiu în Forum studenţesc un text programatic intitulat Reportaj despre poem.  Importantă ramîne prefaţa lui Mircea Nedelciu la romanul Tratament fabulatoriu (1986) unde se afirmă că ”un caz interesant de literatură  produsă cu intenţii de rezistenţă la marşandizare(…) este ceea ce poartă numele generic de textualism”, care ar putea fi privit ca ”o încercare a literaturii de a integra mecanismul textual al societăţii”, în timp ce autorii textualişti ”desfăşoară o activitate textuantă prin care se poate interveni constructiv în lume şi nu produc o textualitate opusă lumii” [5] .Premisele unei asemenea viziuni o constituie conştiinţa lumii ca text, iar textualismul se defineşte ca o metodă de creaţie care porneşte de la textualitatea realului..  Puţine sunt, în aceşti ani, ieşirile la rampă a lui Gheorghe Iova, care va publica abia în 1988 în Viaţa românească un extrem de condensat articol Despre text, care – aprecia Florin Mihăilescu – îi aparţine unui ”emul al lui Marin Mincu”  şi ”atestă o bună însuşire a lecţiei textualiste, o pronunţată fermitate în afirmarea şi asumarea ei, chiar dacă nu neapărat şi o contribuţie orginală la configurarea conceptului”[6] . Cu toate acestea, deşi lapidar formulată, viziunea lui Iova se dezvoltă pe coordonate oarecum diferite de cele ale lui Marin Mincu, insistând asupra citabilităţii ca marcă a autenticului textual, dar mai ales asupra dimensiunii acţionale a textualismului, privit esenţialmente ca o Action Poetry.

Aşa cum e lesne de observat, abordările teoretice ale textualiştilor din interiorul grupului 80 sunt sporadice, nesistematice, mai degrabă circumstanţiale, ei deocamdată mai mult practică textualismul decât îl teoretizează, iar cîteva dintre cărţile apărute pe parcursul acestui deceniu oferă bune exemple de poezie, dar mai ales proză textualistă. Se disting mai cu seamă volumele lui Mircea Nedelciu: Aventuri într-o curte interioară (1979), Efectul de ecou controlat (1981), Amendament la instinctul proprietăţii (1983), Zmeură de câmpie (1984), Tratament fabulatoriu (1986), Şi ieri va fi o zi (1989).  şi proza lui Gheorghe Crăciun: Acte orginale/copii legalizate (1982) şi Compunere cu paralele inegale (1988). Poezia textualistă este ilustrată de Bogdan Ghiu, care, după ce fusese prezent în paginile unor volume colective (Cinci – 1982, Nouă poeţi – 1984) debutează  în 1989 cu Manualul autorului, în timp ce Gheorghe Iova e inclus şi el în antologia Nouă poeţi, după ce anterior publicase,  în culegerea de proză Desant 83, Un text al excursiei. Activitatea acestora va deveni mai productivă după 1990, cînd îşi vor publica şi textele teoretice ( Gheorghe Iova – Acţiunea textuală, Gheorghe Crăciun, În căutarea referinţei), devansate însă cu mai bine de un deceniu de corpusul textualist al lui Marin Mincu.

 

Încă de la începutul anilor 80, noţiunea de textualism suferă însă concurenţa unui alt concept, acela de postmodernism, invocat mai ales de reprezentanţii ” noului val” care îşi caută acum febril propria identitate. Astfel într-un articol publicat în revista Astra în 1982 Alexandru Muşina defineşte postmodernismul ca pe un ”nou antropocentrism”, care ar fi semnul prevestitor al unei noi sinteze culturale de tipul clasicismului greco-latin sau al Renaşterii. Dar asemenea luări de cuvânt sunt deocamdată sporadice; ”deşi structuri tipic postmoderne la nivelul viziunii şi tehnicii artistice au existat în literatura română, intuitiv sau implicit, cu mult înainte, abia de la jumătatea anilor 80 putem vorbi de o asumare conştientă a fenomenului postmodern de către critică şi de către scriitorii înşişi”[7]. Prima dezbatere serioasă  pe această temă se va desfăşura astfel în 1986, în paginile revistei Caiete critice (nr. 1-2) unde, alături de opiniile unor personalităţi ale vieţii culturale româneşti, apar pentru prima dată în limba română texte aparţinând unor corifei ai postmodernismului mondial: John Barth, Gerald Graff, J-F Lyotard, Ihab Hassan, Guy Scarpetta. Aşa cum remarca Florin Mihăilescu ”ceea ce se observă uşor chiar de la prima privire este obişnuita incertitudine care însoţeşte orice tentativă de a defini conceptul în discuţie”[8], iar participanţii la dezbatere vor evidenţia mai degrabă anumite particularităţi ale postmodernismului decît o definiţie limpede a acestuia. Astfel Eugen Simion consideră că ”o caracteristică a mentalităţii postmoderne este subminarea din interior a modernităţii, folosirea ironică a mijloacelor ei de expresie”[9]. Dimpotrivă, în opinia lui Ovid S. Crohmălniceanu obiectul subminării postmoderniste nu este modernismul ci ”pseudo-avangarda formalistă care face  de câteva decenii ravagii pe malul stâng al Senei sub felurite denumiri: nouveau roman, telquelism, destrucţionism” [10]. La rîndul lui, Livius Ciocârlie consideră postmodernismul drept o reacţie împotriva exacerbărilor textualiste şi este de părere că ”s-ar putea ca în noua literatură să-şi regăsească densitatea noţiuni ca acelea de autor şi de operă”, iar ”după cultul inconştientului întreţinut de moderni, ar fi firesc ca postmodernismul să-i acorde conştiinţei – resurselor, aspectelor ei – mai mult interes. Întoarcerii uneori exclusive către sine, i-ar lua locul deschiderea către lume” [11]. În sfârşit, Nicolae Manolescu insistă asupra dimensiunii recuperatoare a postmodernismului, subliniind raportul de continuitate al acestuia cu modernismul. E lesne de observat că unii dintre participanţii la această dezbatere încearcă să definească postmodernismul prin opoziţie cu ”formalismul” literaturii textualiste, considerată un fenomen întârziat, specific modernismului sau ”pseudo-avangardei”, punct de vedere împărtăţit şi de  o bună parte a scriitorilor optzecişti.. Reacţia autorului lui Intermezzo va veni de altfel  cu promptitudine, contestând  însăşi ideea postmodernismului care  ”mi se pare prea vag pentru a fi funcţional”. În acelaşi timp Mincu subliniază acum actualitatea textualismului – arătând că ultima promoţie ”nu mai scrie despre (şi cu) sentimente, ci scriu despre (şi cu) scriitură”[12], iar textualismul şi procedeele textualizării dovedesc o ”instinctivă sincronizare cu spiriitul veacului, ceea ce, în esenţă, constituie mutaţia cea mai importantă pentru evoluţia discursului poetic”[13] Pledoaria lui Marin Mincu nu merge însă atât în direcţia textualismului cât în aceea a experimentalismului; contestând afirmaţia lui Manolescu că o marcă a discursului liric postmodern de inspiraţie avangardistă este realismul prozaizant, criticul afirmă că poezia optzecistă ”nu se rosteşte mai simplu, ci mai percutant”, adăugând că ”este (…) aproape un lucru pueril să consideri că poeţi precum Petru Romoşan, Mariana Marin, Matei Vişniec, Ion Mureşan, Călin Vlasie etc rostesc simplu, omeneşte sau că realitatea lor e aceea imediată, prozaică. Experimentaliştii sunt mai rafinaţi decât avangardiştii, care nu sunt interesaţi decât de pulverizarea oricărui tip de discurs (…) Experimentaliştii fac un efort conştient pentru a schimba discursul poetic nu dintr-un impuls exterior, de pură negaţie, ci dintr-o necesitate interioară de a schimba căile intrinseci ale poeticului”, iar ”tinerii poeţi numiţi ceva mai sus au o conştiinţă  critică mai acută (…) posedă un instrument textualizant mult mai rafinat”[14] şi sunt prin urmare experimentalişti.

Contestaţiile la adresa postmodernismului nu vin însă doar dinspre tabăra textualistă, ci şi din interiorul grupului 8o. Semnificativă din acest punct de vedere este atitudinea lui Alexandru Muşina, care devine unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai ideii de postmodernism românesc, după ce, la începutul anilor 80 punea semnul egalităţii între postmodernism şi ”noul antropocentrism”. Astfel într-un text (e adevărat, din 1995) intitulat Le postmodernisme aux portes de l’Orient, poetul braşovean consideră că însuşi termenul de postmodernism e irelevant în legătură cu literatura română deoarece, pe de o parte, lipsesc traducerile din autorii postmoderni, iar, pe de altă parte fenomenele literare româneşti nu sunt ”similare” cu manifestările posmodernismului mondial.  Privit la rândul său ca o formă de alexandrinism, caracteristic pentru cultura occidentală, şi având ca principale valori economia de consum şi hedonismul condimentat cu puţin scepticism intelectual. Astfel încât, chiar dacă postmodernismul a întrunit in anii 80 mai multe adeziuni decât textualismul, el nu s-a bucurat totuşi de o recunoaştere unanimă, cu atât mai mult cu cît noţiunea însuşi este încă departe de a fi clarificată în totalitate. Dacă literatura deceniului nouă nu este postmodernistă, ea nu este însă, cu siguranţă, în totalitatea ei, nici textualistă. Iar dacă postmodernismul poate fi redus la o ideologie a neantului care transformă hedonismul consumist  într-o virtute superlativă, textualismul, la rîndul său, (cel puţin în elaborările gînditorilor de la Tel Quel) se dovedeşte solidar cu perspectiva nihilocentrică a mundus-ului apocaliptic. Spre deosebire de postmodernismul, care tinde să-şi disimuleze dimensiunile ideologice, tel-quelismul nu a făcut niciodată un secret din opţiunile sale politice rive gauche, autodefinindu-se ca o critică a culturii capitaliste, care îşi propune să demaşte caracterul de ”producţie” al literaturii, ajungînd astfel la noţiunea de text, Una din principalele surse filosofice ale acestei gîndiri este marxismul, un marxism care şi-a pierdut însă aproape în totalitate accentele subversive la adresa establishment-ului burghez, de vreme ce conceptele sale ”clasice” au început să se fantomatizeze, nemaicorespunzând cu structurile societăţii actuale. Cu atît mai mult cu cât abordările sociologice contemporane îi reproşează marxismului caracterul său ”prea teoretic”, care duce la problematizarea unora dintre noţiunile sale fundamnetale, cum ar fi bunăoară acela de ”clasă socială”. ”Paradoxal – scrie în această ordine de idei Pierre Bourdieu –  Marx, care mai mult decât orice alt teoretician, a exercitat efectul teoriei, efect propriu-zis politic, constând în a prezenta vederii o realitate (theorein) o <<realitate>> care nu există în întregime atâta timp cât nu este cunoscută şi recunoscută, a omis să înscrie acest efect în teoria sa…Nu se trece de la clasa-pe-hârtie la clasa <<reală>> decât cu preţul unui efort politic de mobilizare: clasa <<reală>>, în măsura în care a existat vreodată <<cu adevărat>>, nu este niciodată decât clasa realizată, adică mobilizat, rezultat al luptei de organizare în clase ca luptă propriu-zis simbolică (şi politică) pentru a impune o viziune a lumii sociale sau, mai mult, o modalitate de a construi această lume socială în percepţie şi în realitate, şi de a construi clasele după care ea poate fi modelată”[15] . Dubioase aşadar de la început, pentru că au o existenţă mai mult teoretică decât reală, categoriile marxismului îşi pierd şi mai mult actualitatea într-o societate tot mai masificată, în raport cu care noţiuni cum ar fi cele de ”burghezie”, ”proletariat” sau ”luptă de clasă” au devenit, în mod evident, anacronice. Căci lumea actuală (şi societatea aşa-zis democratică) sunt, în tot mai mare măsură, marcate de simptomatologia ”obezităţii”, iar ”iar atunci când corpul social îşi pierde regula, scena şi miza se atinge (.. ) forma pură şi obscenă (…) forma informă,morfologia amorfă a socialului actual (..) De acum înainte nu ne mai pândesc de peste tot nişte corpuri propriu-zise, ci nişte specimene cu o anumită inorganicitate canceroasă”[16] Astfel încât marxismul grupării Tel quel va fi un marxism ”metastatic”, care funcţionează cumva ”în gol”, căci nu-şi mai are finalitatea decît în el însuşi, e ”demascator” doar de dragul ”demascării, marcat de ”hipertelie” şi de ”isteria cauzalităţii”. El e solidar cu o teorie a textului care pune accentul pe absenţa Sensului, pe ruptura totală dintre un semnificat (dat mereu ca ca absenţă-prezenţă) şi un semnificant înţeles ca o textură de semne în totalitate opace (adică ”obscene”) susceptibile de a fi supuse unui număr infinit de permutaţii şi combinări, care permit actualizarea unor serii nesfîrşite de sensuri posibile. Hedonismul consumist al postmodernismului se converteşte aici într-o apocalipsă a semnelor, iar textualismul se dovedeşte a fi doar una din formele sub care se particularizează nihilocentrismul culturii apocaliptice, o ideologie a neantului, care postulează în ultimă instanţa (după moartea lui Dumnezeu şi a omului, a metafizicii şi a istoriei) moartea limbajului. Prin urmare, înainte de a fi un curent sau o orientare artistică el este o tendinţă generală a literaturii actuale (experimentaliste), ţine de voluptatea acesteia de a-şi etala, într-un limbaj al ostentaţiei şi al ostentativului, propria vacuitate semantică. Aşa se explică şi faptul că semnele sale (iar analizele lui Marin Mincu sunt edificatoare în această privinţă) pot fi depistate la autori foarte diferiţi, el funţionând ca un fel de ”orientare vectorială” în interiorul unei literaturi care stă sub semnul nihilocentrismului, deci al unui model existenţial apocaliptic. Iar existenţa unei enclave de autori care practică în mod conştient metoda textualizării şi sunt, în mod declarat, textualişti, nu reprezintă decât un caz particular al acestui fenomen mai amplu, caracteristic literaturii experimentaliste.

[1] Alexandru Condeescu, Ion Barbu, eseu despre textualizarea poetică,  Luceafărul, nr 19, 8 mai,  1982

[2] NIcolae Manolescu, Critica poeziei noi , România literară, nr 13, 26 martie, 1987

[3] Laurenţiu Ulici, Textul ca experiment , Contemporanul, nr 23, 5 iunie, 1987

[4] Constantin Pricop, Teoria şi practica, Convorbiri literare, nr. 11, 1987.

[5] Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu,Cartea Românească, 1986, p 6

[6] Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Pontica, 2002, p 242

[7] Idem

[8] Ibid, p 236

[9] Caiete critice, nr- 1-2, 1986, p 8

[10] Ibid p 10

[11] Ibid. p 15

[12] Marin Mincu, Experimentalismul poetic românesc, Paralela 45, p 60

[13] Idem

[14] Ibid p 66

[15] Pierre Bourdieu,  Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Editura Meridiane, 1999, p 18

[16] Jean Baudrillard, Strategiile fatale, pp 34-35

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: