mircea cărtărescu

Fără îndoială, cel mai prestigios dintre poeţii cotidianului, ce au meritul de a fi readus poezia cu picioarele pe pământ, eliberând-o din chingile lirismului metafizic şi ale abstracţionismului este Mircea Cărtărescu. Poetul (greu de definit printr-o formulă reducţionistă) este, în cele din urmă, mai curând un „nostalgic” din familia spirituală a lui Dimov (de altfel, Cărtărescu însuşi afirma că ”mistica postmodernă este nostalgia”), fără anxietăti, dar şi fără complexe, care, deşi se declară „infometat” de real, are nostalgia literaturii, căreia, pe de altă parte îi demontează necruţător (dar nu cu maliţie) toate piesele şi îi denunţă toate convenţiile. Lipsa de maliţiozitate a parodiilor cărtăresciene trebuie pusă, fireşte, în legătură cu acea pietas teoretizată de Vattimo, cu „pietatea” pe care scriptorul dezabuzat şi sceptic al ultimelor decenii o acordă „ruinelor venerabile” ale literaturii. Dacă pietatea dimoviană este în legătura cu fascinaţia obiectelor vechi, dar şi cu vaporizarea, generatoare de nostalgie, a textului care se risipeşte pe măsură ce se alcătuieşte, obiectul acesteia sunt la Cărtărescu, în schimb, textele şi cărţile vechi, pe care poetul le ia în derâdere, dar le şi foiletează cu voluptate de buchinist. Una din ţintele predilecte ale şarjelor sale este, nu se putea sa nu fie, detestata poezie „metafizică”, ale cârei locuri comune vor fi caricaturizate in registru benign, iar hermetismul – mimat cu o jovialitate prapastioasă, care aminteşte de „teribilismele” romanţei minulesciene: ”Vă avertizez: în acest poem voi fi foarte profund/ceea ce scriu nu va fi înţeles de prea mulţi/iar cei ce vor înţelege vor crede doar că au înţeles”. În locul poemului modernist si al abstracţionismului, cu pretenţiile lor de „artă faustică”, Mircea Cărăarescu propune „viziuni” unde subiectul uman ocupă, odată cu asumarea ‚,căderii pe cerc”, o poziţie derizorie, ex-centrică, iar textul poetic se infăţişează ca o simplă adiţionare de „obiecte” burleşti, după principiul listelor enumerative din lirica dimoviană, sau face biografia unor fiinţe urmuziene, alcătuite din  „petice” de literatură, din citate care se înlănţuie funambulesc: ”pe numele său adevărat vasile motoc. provenit dintr-o familie de ţărani săraci/michele da capo s-a născut in anul 1883 la galaţi. mama, profira sadoveanu/era o fire sensibilă şi foarte muzicală (…) la treizeci de ani/spăla vasele într-un cabaret din paris iar noaptea scria/ca să uite de foame<<ca un caine>> rosti in clipa morţii neaşteptate!”. Marile teme lirice sunt tratate in cheia parodiei subţiri, se intonează „cântece de amor’ în registrul cinic, perfect actualizat,  al lui Ion Minulescu,  iar jocurile hamletiene cu moartea ale poeţilor de acum o sută şi mai bine de ani devin pretextul unor scenete coregrafice, unde grotescul se amestecă, in cantităţi bine dozate, cu graţia şi chiar cu melancolia: ”Aşezat pe o roată de camion cavalerul joacă şah cu moartea,/peste uriaşul stadion olimpic soarele răsare ca un tub de substanţă adeziva, lipind/fiinţa de forţele ei. cavalerul joacă şah cu moartea/apoi se plictisesc şi trec la o partidă de badminton”. Aceasta formula nu este nouă, fireşte, în literatura română şi-şi are rădăcinile mai îndepărtate in Minulescu, iar, mai aproape de noi, în parodia soresciană.Dar dacă Sorescu pornea (asa cum s-a spus) de la parodia literaturii pentru a ajunge la o viziune parodică a existenţei, Cărtărescu şi optzeciştii (care reprezintă o altă vârstă a poeziei) nu mai disting intre lume şi text, între comedia vieţii şi comedia literaturii. Paradoxul acestei promoţii este raportul aproape oximoronic dintre autenticismul lor declarat, pe de o parte, şi deschiderea pe care o manifesta spre jocul (inter)textual, pe de alta parte, – ceea ce face din ei un soi de textualisti à contre coeur, care se distanţează de textualism in luările lor de cuvânt teoretice. Oricum, fie că admit sau nu eticheta de textualişti, poeţii acestei promoţii sunt fascinaţi in egală măsură de lucruri şi semne, vor să pornească, în poemele lor, de la viaţă şi ajung, fatalmente, la mult-hulita (dar si adulata) literatură. In contextul acestei promoţii, Mircea Cărtărescu se individualizează, aşa cum spuneam, ca un poet al „nostalgiei”. Este vorba despre o stare complexă, paradoxală, care trebuie pusă în legătură cu dispozitia de a genera text. În povestirea REM, instanţa textuală (scriptorul-demiurg) este definită astfel în cele din urma tocmai prin această stare nostalgică („poate ca REM este nostalgia”) din care se naşte, in definitiv, orice experienţă a textului. La Cărtărescu ea are o dublă accepţie: e vorba, mai intâi, de nostalgia „realului”, căci, deşi isi propune să scrie realitatea,  poetul ştie prea bine ca aceasta e ininscriptibilă, iar textul si lumea constituie două universuri perfect paralele, care funcţionează fiecare dupa propriile lor legităţi, astel încât emitentul de scriitură nu este decât auxiliarul „maşinii de scris”, in care este intruchipată necesitatea universului scriptural, şi mai inflexibilă incă decât cea a realului: ”Iată-ntâia grotă largă. Gigantescul filigean./are-o boltă cu vitraiuri prinse-n ramele dă plumburi/pă podea ce-aruncă pete dă colori în zgrunţuri, tumburi,/Iar sub boltă un fantastic mehanism: e Poesia./Sunt pistoane lucitoare dă oţel, e şi Maria/ce îşi poartă pruncu-n mânuri, dar Iisus copilul are/Ţeasta rasă şi-mpărţită în pătraturi de coloare/Şi dân pelea ţestii-i iese electrozi; e şi un flutur/Ce cu trompe suge-amanţii cocârjaţi în aşternuturi;/(…) – Manoile, noi aice suntem chiar în ochiul minţii,/În adâncul dân adâncul dân adâncurile fiinţii,/Mehanismul cel poetic ce-i dân pârghii şi imagini/are-n cellalt cap o peană ce-nnegreşte zeci de pagini/care crezi că tu le cugeţi, dară ele-s cugetate/Dânainte de potopuri, dă fosili, dă coacervate” (Levantul). Dar nostalgia realului este dublată, paradoxal, de nostalgia literaturii (care a generat poemele din Levantul), poetul trăind cu intensitate scepticismul scriptorului care ştie că toate cărţile au fost scrise deja, iar literatura nu mai este posibilă decât ca „rescriere”, ca „reanimare” a relicvelor venerabile ale Scriptotecii, adică numai ca ‚,parodie” (in sensul foarte larg dat acestui termen de Linda Hutcheon care numea „parodie” orice referinţă livrescă). Astfel încât aproape fiecare poem al lui Cărtărescu reprezintă o vizită in Muzeul Textului, o investigare a Bibliotecii Universale, pe parcursul căreia nostalgia devine „pietate” în sensul dat termenului de Vattimo. E un sentiment provocat de caducitatea lucrurilor (nu intâmplator cele mai fascinante pagini din cărtile lui Cărăarescu sunt cele dedicate vechiului Bucuresti), dar mai cu seamă a cărţilor (tema Levantului). Dedublarea poetului modernism, prins între aspiraţia spre idealitate si satanism, despre care vorbea Hugo Friedrich, devine, odată cu promotia 80, trăirea ambivalentă, generatoare de nostalgie, a raporturilor cu lumea,cu textul si cu literatura. Astfel încât, in Levantul, Cărtărescu interoghează cu pietate pulberea Scriptotecii, „vârstele de aur” ale poeziei românesti, cu detaşare ironică, dar şi cu o melancolie provocată de conştiinţa faptului că orice text e în cele din urmă „istorie”. Iar rezultatul acestui demers va fi o carte unică în felul ei în întreaga poezie română, în care genul „minor” al parodiei se vrea ridicat la dimensiunile „artei majore”, performanţa stilistică atinge parametri foarte înalţi, iar pastişa este dusă pâna la cotele capodoperei.

Aceeaşi fascinaţie a hârtiei îngălbenite se regăseşte în recentul volum de versuri Nimic (Editura Humanitas, 2010), alcătuit (după propria mărturisire a autorului) din poeme „uitate, abandonate şi prăfuite, într-un plic vechi dintr-o cutie de carton”  care, scrise „pe foi galbene şi friabile, pătate de cafea, străpunse de furia micilor litere de metal ale maşinii (…) de scris”. Scormonind de data aceasta prin măruntaiele propriei lui scriptoteci, contemplând „ruinele venerabile” ale propriei sale literaturi, poetul va fi fascinat de aerul lor de vetusteţe, care îl ameţeşte ca un alcool, antrenează mecanismele reveriei nostalgice, ce se transformă aproape instantaneu în entuziasm: „deodată mi-am dat seama că în graffitiurile astea e mai mult adevăr (chiar dacă mai puţină literatură) decât în toată poezia mea anterioară, că de fapt aşa am vrut să scriu întotdeauna, că aici mă recunosc, că aici respir, că aici sunt în sfârşit liber”. Asemenea afirmaţii patetice trebuie însă luate cum grano salis, căci privirea aburită de melancolie cu care autorul se reîntoarce spre vârstele mai vechi ale propriei sale lirici e dublată permanent de reflecţia sceptică şi, cu acelaşi spirit polemic cu care demonta altădată mitul „literaturii”, autorul suspune acum deriziunii sarcastice chiar mitul Mircea Cărtărescu: „pasămite, trăiesc./mă uit pe geamul de la bucătărie./vrăbiile strălucesc şi soarele ciripeşte./maşina mea, la 25 de metri de dedesubt,/e crem.//I’m not in love with my car/deşi e dreptunghiulară şi lucioasă/nu mi-am luat nici carnet./Doamne, verde e gardul viu!/ruginite sunt tomberoanele!//trece o şcolăriţă/trăiesc şi eu, M.C., fost poet, şi ascult/muzică turcească de la vecini” (Mi se pare că îmi duc viaţa). Textele sale, mai lirice, mai introspective, mai grave chiar, se nasc acum din sentimentul eşecului, al epuizării precoce nu doar a diponibilităţilor pentru poezie, ci şi a resurselor de vitalitate, care duce la conştiinţa unei identităţi precare, ce se îndoieşte permanent de ea insăşi: „Sunt atât de trist./e o zi tâmpită de noiembrie idiot./se aude doar zumzăitul frigiderului aici în bucătărie/şi ceasul care ticăie. sunt al dracului,/al dracului de trist.//nu mai vreau să fac literatură/n-o să mă mai prefac că văd cosmosul,/o să mai trăiesc 3o de ani/şi-apoi o să agonizez şi-o să mor/şi n-am să fiu un corp astral în altă lume.//o să fiu fericit încă 30 de ani,/dar fericirea mea va fi tristeţe, chiar chin fără limite/căci nu pot, nu pot să mai scriu/şi chiar dac-aş scrie, chiar şi aşa/totul ar fi fals, idiot.//M-am dezmeticit./ştiu acum cine sunt: nimeni, nimeni!” (Sunt atât de trist). Privirea cu care poetul urmărea altădată fascinat policromia spectacolului citadin a devenit la rândul ei ternă şi obosită,  se opreşte insistent  asupra detaliului mizerabilist sau descoperă, cu o totală lipsă de empatie, ororile, suferinţa, anomalia: „Statuia lui C.A Rosetti stă şi ea pe banchetă/citeşte şi ea ceva/circulă şi ea cu pământul odată-n <<eternitate>>//şi atunci am văzut acea fiinţă – o fată/ca toate fetele ai fi zis/nici prea frumoasă, nici prea urâtă/îmbrăcată normal într-o rochie ecosez şi în ciorapi cu model/se plimba agale-n direcţia opusă mersului lui 66/era gravidă, cam în luna a şaptea/poate de-aceea era cam palidă, dar n-avea pete pe faţă//melodrama vine la urmă, poate fi melodramatic/ceea ce e adevărat, ceea ce vezi cu ochii tăi?/una e viaţa şi alta e literatura/şi cu toate acestea/fata nu avea braţe, ci doar două pălmiţe ca de copil/chircite, ieşite direct din umeri/ca două aripioare de carne roşcată//poate în adolescenţă asta m-ar fi întors pe dos/dar în ticăloşita mea maturitate/m-am apucat să mă gândesc iar la copertă/la apariţia cărţii/şi să văd cine mai expune la sala Teatrului Foarte Mic” (Sabato ar fi luat-o ca prevestire). Trecutul, evocat ades pe parcursul acestor poeme, îşi pierde, la rândul său, puterea de fascinaţie,  e văzut în aceeaşi lumină demistificatoare, iar idolii tinereţii şi ai adolescenţei poartă semnele senectuţii, sunt atinşi de diformităţi, etalează o uriaşă epuizare existenţială: „S-a dus şi Fred Mercury/s-a adăugat străbunilor lui/Paul McCartney face un fel de fălcuţe,/lui Elton John i-a crescut un cercel./Dom’Zimmerman, l-am văzut la Iowa Center/în concert./haios./nu i-aş fi purtat pălăria/nici pentru o mie de lei/(de pomană, mamă soarcră, de pomană…)//(cânta treaba aia cu asul de cupă)/Paul Simon face un fel de fălcuţe – să fie ceva în numele Paul?/şi cântă despre gagici cu diamante/pe talpa pantofilor./Zappa – multă minte-i mai trebuie – /i-acum un soi de Kogălniceanu (întorc troleibuzele/în jurul lui, pe când cântă/channa in the bushwop, in the bushwop), ia să vedem,/cine-a mai rămas? (Lasă să fie). Nu lumea şi-a epuizat însă încărcătura de fabulos, ci voyeur-ul cărtărescian şi-a pierdut capacitatea de a jubila în faţa spectacolului cotidian, iar această opacificare a privirii ţine neîndoielnic de necroza fibrelor sufleteşti, de tocirea senzorilor, de blazare şi indiferenţă. Terorizat de propria-i incapacitate de a mai vibra în faţa realului, de „răcirea” magmei interioare, „poetul la treizeci de ani” (înţeleg că majoritatea textelor din volum au fost   scrise pe la începutul anilor 90) aspiră acum la căldură  şi intimitate, vizează fericirea cea mai comună, conturează paradisuri ale domesticităţii, ca în acest foarte frumos poem, ce se cuvine citat în întregime: „Va veni iar Crăciunul, atât de simplu şi de curat./Va mirosi a benzină şi a zăpadă./Vom avea bucurie în suflete./De mână cu ea, voi ieşi în staţie la Doamna Ghica/aşteptându-l pe 21.//Va fi lumină albă, de iarnă. Molidul nostru de-acasă/va fi deja plin de globuri şi globuleţe./Vom purta imaginea lui în inimi pe când tramvaiul se-ndreaptă/spre depou, printre blocuri tăcute.//Ce ne pasă nouă de dezastre şi nebunie?/Stăm pe turnanta de la burduf, înfofoliţi şi râzând/având în inimi imaginea caldă a dragostei noastre,/a fetiţei noastre,/a casei noastre pline de cactuşi şi cărţi.//Ce fericiţi, ce liberi trăim acolo.Nu ne pasă de furtuna de-afară,/nici că istoria şuieră până îi crapă obrajii./Noi n-avem istorie, aşa cum doi gemeni îm uter/pe privesc în ochi, se îmbrăţişează, dar n-au istorie.//Coborâm la capăt, o luîm pe străduţele de la periferie./Pe lîngă şcoala ce mi-a mâncat nouă ani,/pe lângă automatica-nzăpezită…/Cineva a scris BEATLES pe zăpada de pe parbrizul unei maşini/pe care stă o jigodie îngheţată./Miroase a vin, a bucurie curată prin curţile modeste/iar copiii încotoşmănaţi îmi spun bună ziua la porţi.//Va fi cald de la sobă în casa copilăriei tale,/vei radia în noua ta rochie verde, vei pălăvrăgi cu soră-ta o grămadă,/eu voi juca table cu tata socrul/şi vom bea ţuică fiartă, şi lumea va fi atât de mică…” (So this Is Xmas). Iar la capătul lecturii, personajul liric al lui Mircea Cărtărescu ni se va înfăţişa astfel ca un paradoxal homo duplex, prins între „literatură” şi „comedia literaturii”, între blazare şi entuziasm, între scepticism şi sentimentalism – imagine care chiar dacă nu modifică radical  percepţia noastră asupra liricii cărtăresciene, aduce nuanţe şi accente noi şi mai ales o infuzie de lirism. Nu ştiu dacă în felul acesta autorul Levantului reuşeşte să se îndepărteze cu totul de locurile comune ale optzecismului (aceasta fiind miza – mărturisită la o recentă întâlnire cu cititorii – a Nimicului), dar izbuteşte să ne sugereze ce ar fi putut să fie poezia de astăzi a lui Cărtărescu, dacă poetul n-ar fi fost substituit, de aproape două decenii, de prozator. Nu ştiu nici dacă poemele din volum sunt „poezie mare” (vor oare să fie?), dar „adevărate” (aşa cum îşi doreşte autorul lor) cu siguranţă sunt, mărturisind despre criza „poetului la treizeci de ani” care se descoperă în răspăr faţă de propria lui poezie şi de aversul surâzător al optzecismului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: