florin iaru

Situată între teroarea „căderii pe cerc” si voluptatea nihilofilă a farsei absolute, poezia lui Florin Iaru circumscrie un teritoriu de inter-regn, care nu mai este, cu certitudine, cel al modernismului, dar nu-i aparţine în totalitate nici experimentalismului, care implică angajarea ontologică necondiţionată pe linia unei experienţe a limitelor ( limite ale experienţei, limbajului, poeziei), autorul oscilând între graţie şi sarcasm, candoare şi perversiune. El are un pronunţat sentiment al absurdului şi percepe comedia cotidianului în registrul pantomimei groteşti şi al parodiei existenţiale. În acelaşi timp insa, anxietatea ego-ului ulcerat de spectacolul agonic al lumii se transformă aproape instantaneu, la acest poet, într-o privire amuzată, poate chiar puţin complice, astfel încât, în locul „luptei cu absurdul”, Florin Iaru propune adaptarea la toxinele acestuia, convieţuirea cu maladiile ontologice ale mundus-ului apocaliptic. În felul acesta, în poemele sale, viziunea terifică se converteşte într-un balet graţios, întrerupt din când in când de nelinişti şi crispări pasagere, căci poetul nu e, prin natura lui, un „anxios”,iar „terorile” sale sunt mai curând „fandacsii” si „nevricale” caragialeşti: ”Vine la mine o brichetă cu om/şi-mi aprinde tigările ude/ – dom’le – chemicalele astea…/ – dom’le – universul e curb…/ – dom’le – întelegeţi necesitatea? /creierul meu s-a săturat să-nţeleagă./Ca o basculantă excitată/nervul mai cheamă sub steag baniţa gândului bleagă./Iţi priveşti cu uimire degetul care sare din articulaţie/sufletul care sare din articulaţie/umbrela articulata care creşte în ploaie/din capul tău” (Zi ploioasa pe strada Păcii ). Tocmai neputinţa de trai cu intensitate pana la capăt asemenea spasmuri ale substanţelor sufleteşti declanşează, in poezia lui Iaru, „chemarea departelui”,a „aerului cu diamante” ,cu vagi accente thanatofile, căci mediile eterate acţionează asupra ego-ului asemenea unor oglinzi „ofelizate” si invită parca la moarte. În acelaşi timp însă, astfel de „stări de cutremur” sunt semnul dispoziţiei de a genera text, iar aerul capătă atributele substanţei semnificante, devine materia (auto)reflectorizantă a produsului textual, în timp ce sarabandele de imagini se cristalizează în jurul aşa-ziselor „figuri feminine ale Poeziei, poemul trecând de la referenţialitate la autoreferenţialitate şi de la poetic la meta-poetic:”…ea era atât de frumoasă/incât a fost la fel de frumoasă/şi-n continuare/Iar ei nu găsiră in toata/lumea largă/destule măsele/ destule gâtlejuri în care sa spargă/să macine să îndese/distanţa care creşte mereu/şi restul cuvintelor până la moarte” (Aer cu diamante). Graţioase, feerice în faza de început a poeziei lui Iaru, aceste reverii aeriene vor devenii ulterior mai crispate, mai străbătute de „nervi”, mai doldora de conştiinţa propriei lor evanescenţe. Acum ascensiunea ia forma „călătoriei spre nicăieri”, are drept ţintă nihilul (ontologic dar şi semiotic, nimic al lucrurilor si al cuvintelor), în timp ce poezia, ea însăşi, devine o proiecţie antropomorfă a nihilului – „mireasa de vid”, adulată şi detestată la fel de fermecător: ”Zumzăia aparatul. Devizul creştea pătratic/ cal e – 2 inşfacă la f – 4/Pierdeam totul, greşeam capital, nu mai veneai./Nu mai luam mutarea înapoi./Cu cât eram mai exact eram mai greşit/ducând trena miresei de vid” (La cea mai înalta ficţiune ). Consecinţa acestei dezabuzări este căderea intr-un infern al domesticităţii, care nu terifiaza, întrucât are ceva jovial si benign (aşa cum este poezia lui Iara, unde mustesc toate virtuţile si toate păcatele optzecismului), pare desprins mai curând dintr-un desen animat decât din coşmarurile unui suflet bântuit de viziuni metafizice: ”Inaltau munţi de clătite gospodinele năucite/pierdute şi-au simţul domestic invadat de morburi/bat cu ciocane de aspic cuie de smântâna/si ascund, trăgând după ele/uşi abominabile, abominabile saltele de carne”. Iar această jovialitate de care am amintit fixează destul de exact şi limitele metodei lui Iaru. Incapabil să-şi asume în totalitate aventura experimentalistă a limitelor, lăsându-se sedus de farmecul suprafeţelor şi având un „rău de adâncime” care-l face inapt pentru trăirile paroxistice, Florin Iaru textualizeaza cotidianul in cheia „simţului enorm” si al „văzului monstruos”, dar fara gustul caricaturilor „sângeroase” ale lui Caragiale, oferindu-ne in definitiv o parodie a caragialismului, peste care e altoit uneori tonusul bonom al feeriilor dimoviene.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: