traian t. coşovei

Preocupat de „comedia cotidianului” se arată şi Traian T. Coşovei, poet al decorurilor citadine sordide si al „gurilor de metrou”, transpuse in „reportaje autenticiste”, unde accentul cade pe absurd şi pe caricatură. Cu toate acestea, autorul nu e câtuşi de puţin un „verist”, ci mai degrabă un spirit fantast si barochizant, care „textualizează” realul după reţeta aglutinărilor insolite de imagini, a ‚configuraţiilor” din programul oniric. In consecinţă, peisajele sale ‚mizerabiliste” au aerul unor butaforii, în timp ce poemele se vor infăţişa ca nişte ingenioase „puneri în scenă”, cu personaje de o deconcertantă artificiozitate, adevărate marionete umanoide care execută pantomime în registru absurd, cu gesturi dezabuzate si obosite: ”Soldatul de plumb de pe acoperiş este singur./Îngerului de pe şosea îi este frig./Eu mi-am câştigat viata împingând vagoneţi pe linia moartă/descărcând saci grei de cuvinte sub ferestrele tale.//În parcul municipal – după o iarnă şi incă o iarnă şi încă o iarnă – /îndrăgostiţilor le-au crescut părul şi unghiile nesfârşite,/imbrăţişati, poartă şi acum patine uşoare./În restaurantul gării, în cazarma pompierilor/pluteşte aburul respiraţiei lor./Din buzunarele întoarse, vântul spulberă încă seminţe de mei” (Cruda poveste de dragoste). Privirea care percepe tabloul dezolant al cotidianului nu mai este jovial-amuzată, ca la Florin Iaru, ci apatică, indiferentă, iar un soi de „vedere de la distantă” e semnul  prizei precare asupra realului, al clivajului care se interpune mereu între universul exterior si ochiul unui voyeur obosit, care şi-a pierdut orice curiozitate pentru spectacolul, în registru parodic, al existenţei: ”Eu nu mi-am scris  niciodată numele/pe bonuri de cărbuni – /pe lângă silozuri am trecut fără să privesc înapoi – /prin iarba desculţă n-am alergat niciodată./În ploaie n-am cântat, în desert n-am scris cu creionul drumul caravanelor/Cu măturica nu m-am bătut la baia de aburi./Cu mersul meu de urs n-am răsturnat înadins porţelanurile.//Odată am iubit ferocitatea oamenilor de zăpadă,/tandreţea sperietorilor uitate pe câmp./Omului care lucrează la calea ferată am vrut sa-i povestesc/o istorioara cu tâlc./Omul acela e mort./Prin faţa agenţiilor de voiaj mi-am plimbat viaţa ca pe o jumătate de pâine” (Poemul de acum). În consecinţă, văzul devine introspectiv, scormoneşte în profunzimea plasmei organice, unde descoperă neliniştitoare deficituri de vitalitate,instaurarea progresiva a golului, morbii extincţiei care erodează ţesuturile: ”Ca pe o pagină albă/va fi linişte într-o zi, va fi cald, va fi bine./Ca într-o carte cu paginile rupte/voi mânca buturugi la cofetăria din colţ./Ploaia, afară, îmi va şterge chipul încet din memorie,/Voi fi omul fără însuşiri – cu paginile sfârşitului rupte – /voi fi omul negru, fără semnalmente, acela/pe care îl visează noaptea copiii, acela/pe care bătrânele din cartier îl chemau sa le înece pisicile.//Ca pe o pagină albă, nescrisă/şi trupul tău va aluneca odată şi odată în iarbă,/Şi mâinile mele vor scăpa într-o zi pe covor ziarul acesta pe care îl citim de o viaţă/Chiar părul tău se va prăbuşi până la urmă/ca un coş de fabrică strivind sub el totul” (Pagina albă ).Toată simptomatologia unei senectuţi precoce, a unei epuizări biologice premature, care se asociază tot mai mult cu istovirea pulsiunilor textuale, a disponibilităţii pentru actul incripţionării, sunt înregistrate in veritabile „fişe clinice” care constată „căderi de tensiune”, ”boli cronice” ale ţesuturilor ce îl transformă pe emitentul de text intr-o fiinţă agonică, plasată la jumătatea distanţei dintre viaţă şi moarte: ”Bătrânul câine scos la plimbare in brânci în splendoarea/dimineţii de iarnă//Avea ochii mei, anii mei care-au fost, cearcănele mele./Avea numele meu scris pe zgarda murdară – /cu un sfârşit de tandreţe, cu un început de ferocitate/strecurându-şi umbra printre barele de alarmă ale scării./(…)În ochii lui am văzut sticlirea apocalipsei/şi datoriile mele neplătite si viata mea -/(şi, doamne, avea anii mei şi lacrimile mele)./Bătrânul câine scos la plimbare în splendoarea ultimei dimineţi de iarnă -/împins o mie şi una de trepte, una câte una/până la capăt şi mai departe/de unde nu mai există/nici o întoarcere” (Plimbarea de dimineaţă ). Castigand in substanţa mai ales odată cu volumul Batrâneţile unui băiat cuminte, aceasta lirică a colapsului ontologic si scriptural pendulează între presentimentul, resimţit cu tot mai multă intensitate, al morţii, şi dezabuzarea pe care i-o provoacă poetului textul. Actul poetizării va fi privit acum cu neîncredere, chiar cu ostilitate, ca o operaţiune „cu rest” (aşadar imperfectă), căci realitatea lumii fenomenale se refuză textualizarii, astfel încât actul scriptural îşi pierde caracterul de sortilegiu, el e un acte manqué, care nu poate sa genereze decât dezolante „pânze ale Penelopei”,aflate intr-o perpetua alcătuire şi realcătuire: ”Toată iarna am scris la povestea vieţii mele,/la poemul pe care trebuie odată si odată să-l termin./Într-o cafenea ieftină de cartier, pe acoperişul/atelierului de bobinat/ca un lăcătuş încovoiat, ca o brută de ceasornicar am lucrat la el fără mila/Afară ningea şi eu îmi încălzeam mâinile la căldura lui./Afară se întuneca şi cuvintele îmi luminau degetele şi faţa.//L-am scris pe coaja copacilor. A doua zi/am auzit de departe zgomotul sacadat al topoarelor – /de departe am simţit mirosul spirtului şi al focurilor de tabără./L-am scris pe foşnetul ierbii. A doua zi/am simţit larma veselă a cosaşilor – de departe/am simţit în nări mirosul câmpului proaspăt arat” (Omul care scrie). ”Auto-descrierea” reprezintă o probă ontologică esenţială; în aceasta lume a vitalităţii în declin şi a crizelor dramatice de identitate, a exista e perfect echivalent cu a fi scris: ”a venit vremea să-mi termin poemul. Strigătele s-au isprăvit,/marile ploi sunt şi ele pe sfârşite./Departe, peste oceane de sticlă/cascada genunchilor tăi se sparge de stânci.//Acum va trebui să-mi termin si eu poemul – /ca să pot să trăiesc/va trebui să-l închei ca pe o veche uniformă militară;/va fi ca şi cum voi pleca într-o lungă călătorie./Voi închide uşa, voi scrie pe ziduri cu sânge de miel, voi bate în cuie fereastra – /dâre groase de var voi trage pe garduri,/îmi voi umple trupul cu grăsime de urs” (Poemul). Dar viaţa nu se lasă inscripţionată, iar actul scriptural nu generează decât „măşti” lipsite de viaţă, dublete fantomatice, care aparţin tuturor şi nimănui in acelaşi timp, ceea ce face ca textualizarea să capete dimensiunile unei acţiuni sisifice care ilustrează mecanica absurdă a existenţei: ”Toată iarna am lucrat la povestea vieţii mele./Haide, mi-am zis, odată şi odată tot va trebui sa înfrunţi realitatea;/odată si odată va trebui să te desparţi de acest poem!//I l-am arata omului care păzeşte rezervoarele de apă ale oraşului/şi acela mi-a spus ca seamănă cu povestea vieţii lui/i l-am arătat marelui mutilat de război şi acela/a recunoscut că are chiar sângele său” (Omul care scrie). În consecinţă,  masca lirica predilectă va fi aceea a „băiatului rău”, care refuză să accepte convenţiile textului şi ale textualizării: semne al frondei (acea „frondă rece” care vine din minte şi nu din inimă, specifică optzeciştilor), scriitura în răspăr sau parodierea actului textual nu reuşesc să genereze, inevitabil, altceva decât text, astfel încât lehamitea existenţială se converteşte într-o paroxistică lehamite scripturală, iar tentativa inscripţionării realului nu lasă in urma ei decât o oboseala uriaşă: ”Cu focul stins in vechea mansardă,/cu ţigările pe sfârşite, cu lupii la uşă/(ah, la flăcările lor mi-am scris o viaţă întreagă poemul)/după ce am urcat un munte de plumb literă cu literă/sunt singur şi in tăcerea din jur/aproape as putea să luminez” (Comerţul cu indulgenţe). Tentativa de evaziune din „carcera scripturala” (mai redutabilă încă decât cea ontologică), utopia ieşirii din angrenajele „inumane” ale textului nu fac decât sa potenţeze, în cele din urmă, conştiinţa încarcerării definitive in spaţiul textualităţii, acea conştiinţa de „ocnaş al cuvintelor” care aduce in poezia lui Traian T. Cosovei accente de o gravitate extremă: ”când noaptea coboară cu gesturi egale/şi în măruntaiele ei înstelate se întinde fericirea cu câini,/să-mi fac catrafusele,să pleznesc ca o punga cu vitriol/in oraşul acesta de sârmă ghimpată?/ Să-mi iubesc cămaşa de forţă, să-mi limpezesc sufletul/şi ploaia să mi se pară/părul lung, electrizat, al norilor?”. Căci, dincolo de predispoziţia lui pentru ludic, pentru arlechiniadele melancolice şi pentru grimasa ironică, Traian T. Coşovei rămâne, in partea cea mai rezistentă a liricii sale, un poet al „obsesiei textuale”, adică al conştiinţei că emitentul de scriitură este subordonat total şi definitiv in raport cu „ilimitatul” textului, care işi impune întotdeauna necesitatea, determinismul, incă şi mai rigid decât cel al realului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: