alexandru muşina

Teoretician al „realismului senzorial” şi al „noului antropocentrism”, Alexandru Muşina se lansează în explorarea realului, elaborând, cu un desăvârşit simt plastic, scene de cine-verite sau „tablouri de gen”  în care observaţia realistă e deturnată spre grotesc si caricatural: ”curând vom intra in tunel lumina se va impalida/ca o tânără în pragul maturităţii timizii/jucători de cărţi reminiscenţă a unor/mentalităţi depăşite lasă deoparte/dreptunghiurile verzi precum cartelele tinereţii boeme participă/la conversaţia elevată în curând/vom sări afară hop-la iată oraşul/turistic internaţional lumina ochilor noştri/nevestele si soţii si pruncii” (LECŢIA A CINCEA. In tren). Există în asemenea poeme un fel de hedonism vizual, o voluptate a contactului frust cu lucrurile, poetul jubilând, ca odinioară Voronca, în fata maldărelor de zarzavaturi, în timp ce „ziua recoltei” devine  o adevărată sărbătoare  a ochiului avid de concret: ”ziua recoltei/cu dovlecei cucuruji fotogenici ardei graşi atârnând/de la an la an mai bine îmi ajut/o zi frumoasă ieşim in stradă dans la rue televizoarele/albesc zidurile caselor aplauze ce mulţumire/să vezi preţul verzei la 0,95 şi ceapa ca o fecioară/sigură de ea şi demnă deşi cam din topor abia/cu 2,60 infăşurat /ca un ştiulete in trei pulovere avansez/printre tarabele încărcate toamnă bogată riche automne” (LECŢIA A PATRA. La piaţa ). Aceste „feerii” în registru ingenuu au însă tendinţa de a se degrada aproape simultan in parodic, lumea capătă aspectul unui uriaş teatru de marionete, iar poemul devine un inventar de automatisme comportamentale, marcând degradarea vitalului in mecanic: ”in camera cu leandrul sprijinit/de un tub de neon mă gândesc la tine/corectez extemporale je etre tu etre şi aşa mai departe/mâinile execută mişcări complicate/dupa un program bine pus la punct voi fi/ totuşi util societăţii tu plângi/răscolind clipele cuvintele banale/ca nişte molii aşezate pe umeraşele albe/cele mai nobile sentimente/îl etre nous etre vous etre” (LECŢIA A TREIA. In camera).Aici cotidianul contrariază prin banalitate si meschinărie nevoia de fabulos, astfel încât poezia lui Alexandru Muşina va aluneca de la notaţia autenticistă spre un soi de „himerism” sui generis, configurând, pe urmele oniricilor, „picturi metafizice” în registru graţios sau terific, cu „zboruri” chagalliene, dar şi cu scene de supliciu grotesc:”Pregătiseră cu grijă seara, o fardaseră aşa/Încât sa nu mă excite deloc, apoi au adus /Cristalele acelea mari, cu cate o vână pulsând.<<Sunt pentru relaxare, mi-au spus. Noi avem grijă/Întotdeauna de clienţii noştri>>//Atunci a intrat o femeie. Gândacii nichelaţi/Lipiţi de tâmple au început/Să-mi ardă pielea. <<Iubeşte-o! mi-au spus,/Totul va fi bine, vei fi/Răsplătit regeşte>> <<Vax>>/Am răspuns. Atât. Seara/Se dezbrăca încet. Sexul /Ei imens îmi acoperea tot mai mult ochii.//<<Tu ai vrut-o>>, mi-au spus,/Când uşile s-au prăbuşit in celule si hematomul/Mi-a cuprins fruntea. <<iubeşte-o!, mi-au spus,/Va fi bine, iubeşte-o si totul se va/Aranja!>> <<Vax>> le-am zis:/atât mai puteam, atât mai puteau suporta/Piticii căpoşi ai oaselor, nimfele/îndărătnice ale limbii <<Eşti un prost!>>/Mi-au spus. Si m-au lăsat in pace.//M-am trezit pe podea. Eram gol. Singur. Cu urme/ De gheară la-ncheieturi. De dinţi/Pe gât si pe umărul stang.Cu pielea acoperită/De o secreţie gelatinoasă, transparentă” (Experienţa a treia. Descântec de dragoste).Acum poemele lui Alexandru Muşina stau sub semnul metamorfozelor monstruoase sau evocă antropogeneze burleşti, devin alegorii ale „morţii în text”,   populate de prezenţele „călăilor textuali” ce săvârşesc ritualul magic al trecerii din realitate în textualitate: „Arta metamorfozei constă/În suprimarea aerului dintre celule. Ele atunci/Se transformă într-o pastă gelatinoasă, pe care/O recompunem cu un aer special in forma dorită. Mi-au explicat./Eu am închis ochii: Ţin minte, în stânga era aşezat/Un ghiveci imens, cărămiziu.//Mi-au luat capul, au scos aerul, apoi au modelat/Nişte frunze mari, cărnoase./Mi.au luat gâtul, au scos aerul, apoi l-au separat/În câteva tije gălbui, pline de sevă. //Mi-au luat trunchiul. Au scos aerul, au ştanţat/Un fel de copac verzui. Materialul rămas/L-au pus deoparte” (Experienţa a patra. Lecţia de agronomie). Aşa cum se poate vedea, lumea textului, cu „îngerii săi exterminatori” funcţionează ca o uriaşa pompă de vid, sugerând „vampirismul” hârtiei care reduce omul în carne şi oase, supus legităţilor operaţiunii de(auto)textualizare, la bidimensionalitatea fiinţelor scrise. El dobândeşte aspectul omului-plantă, reprezentare antropomorfă a textului însuşi, cu reticulele sale de semne, sau se metamorfozează într-o stranie fiinţă mono-oculară, posesoare a „ochiului ciclopic” care constituie prin excelenţă instrumentul textualizării realului: „Stai aici! mi-au spus. Rezistă./ Vom veni peste 3000 de ani. Eu am deschis /Ochiul. Eşti cel mai bun,/Mi-au spus. Ne întoarcem cu aprobarea/(…).//Eu am deschis/Ochiul. El a rămas deschis.” (Experienţa a opta. Lipirea de retină). Oscilând astfel între reportajul autenticist şi vizionarismul burlesc, între foamea de real şi fascinaţia textului, cu legile lui inumane, poezia lui Alexandru Muşina se va înfăţişa ca o mixtură de cotidian şi de fabulos, unde anecdoticul este convertit (pe urmele lui Mircea Ivănescu) în „literatură”, prin intermediul hiperbolelor ironice, care au rolul de a bagateliza atât universul experienţei de zi cu zi cât şi mitologia Textului şi a Cărţii, iar poezia nu mai este decât o uriaşa mistificare, o producţie de „trucaje”, ca în cunoscutul poem Budila-Expres, o „autobiografie fabuloasă” , care,  pornind de la mitul, tratat în registru parodic, al „artistului blestemat”, denunţă simultan meschinăria realului şi  minciuna literaturii: ”Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,/Cei care m-au înţeles/Au fost loviţi pe la spate şi inmormântaţi în grabă, cei/Care mi-au tras le xerox programul genetic au înnebunit/Şi-şi plimbă în soarele amiezii/Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform”. Compus după metoda secvenţională a lui T. S. Eliot,  poemul conturează topografia unei Waste Land groteşti, care, convertită în „literatură”, îşi face încă şi mai pregnantă încărcătura de derizoriu, în timp ce actul scriptural capătă (în spiritul teoretizărilor lui Derrida din Farmacia lui Platon) toate valenţele unei operaţii cosmetice, care, în loc să estompeze mizeriile cotidianului, le ridică la coeficienţi încă şi mai înalţi:”Şi noi am călătorit cu Budila-Express/În dimineţile toamnei, în amiezile de vară,/Sub cerul iernii, primăvara am călătorit/Cu Budila-Express.//Şi noi am coborât la Hermannsdorf, am văzut/Bidonville-urile din marginea terasamentului,/Nesfârşitele turme de capre râioase, şi noi/Am văzut Teliu-Valley, şi noi am auzit/Graiurile amestecate ale triburilor de culegători de ciuperci,/ Şi noi am prăjit slănină la flacăra brichetelor, am croşetat răbdători, în aşteptarea minunii, şi noi/Am vizitat Întorsura-City, ba chiar ne-am întors/Cu preafrumoase suvenire”. Facând simultan, ca mulţi dintre colegii lui de promoţie, comedia cotidianului şi comedia literaturii, Alexandru Muşina va adopta adeseori facies-ul scriptorului dezabuzat, conştient de imperfecţiunile limbajului şi de vidul semantic al semnului, conturând utopia unei comunicări non-verbale, plasate sub semnul „soarelui animal”,a unei limbi a celulei şi a sângelui ce anticipează semiozele viscerale de mai târziu ale lui Adrian Urmanov: ”Am supravieţuit.Ca bursucul/Care vede mugurul verde în somn şi oftează./Sângele ştie legea mai bine, iar celula/Comunică direct cu Dumnezeu” (Oda a XVVV-a. Sol) Dar visceralitatea pe care o evocă poemele lui Muşina e una agonică, atinsă de morbii disoluţiei apocalitice, astfel încât textele sale vor transcrie regresul în plasma primordială, în imanenţa unei materialităţi absolute care evocă corporalitatea „muta” a textului şi a semnului, supusă propriilor sale legi şi necesităţi: „Aşa am învins: mâna a amorţit./Piciorul a amorţit, gura a amorţit,/Ochii au încetat să mai bată, creierul a uitat. /Aşa am învins; limba s-a făcut gelatină,/Oasele s-au făcut gelatină, nervii s+au făcut gelatină.//Degeaba au urlat ca apucatele, /Rânjindu-şi colţii negri, mici şi mulţi,/Semenele, poveştile din cărţi. Teama e o mamă./Teama e o mamă bună, iubitoare./În uterul ei înveţi să trăieşti.În uterul ei/Sunt alte legi,alţi zei, răsare un alt soare./ Un soare vânăt, cald. Un soare animal,/Mai înţelegător decât oricare  soare” (Oda a XVIII-a. Sol). Avem de a face aşadar (ca şi la Traian T. Coşovei) cu o vitalitate precară, problematică, situată sub ameninţarea „catastrofei entropice”, astfel încât viaţa tinde aici să se reducă permanent la o simplă mecanică, iar fiinţa umană să capete aspectul mecanismului umanoid, poemele autorului transcriind acum o angoasă a „maşinismului”, aceeaşi angoasă pe care o manifesta Mircea Cărtărescu în faţa „maşinii de scris”: „Trupul meu are o sumedenie/De buzunare. Nasturi noi. Lucitori./Ai tu pe tine culoarea, culoarea? Vrum/Vrum, vrum. Aro-ul lui Nae Nae. Muum, vaca în staul,/Plină de lapte. Am tuburi multe şi tubuşoare,/retorte, fire, diode, transformatoare. Şi am/Un trup cu sumedenie de buzunare.” (Cele amestecate). Odată cu „răcirea” magmei vitale, personajul liric devine, în felul acesta, o piesă a „marelui mecanism” ontologic, este supus unui proces de robotizare, iar viaţa lui se reduce la o succesiune de automatisme groteşti, corpul său – la o colecţie de fragmente anatomice şi de obiecte domestice: ”Se lasă moale în jos. Îşi priveşte/Mâinile. Dă din cap. Se uită în jur:/Dreptunghiuri, cercuri, pătrate. Culori învechite./Tic, tic. Un zeu mic. Tic, tic. Electrozii.//Ceva îl trage în sus. Ceva îl pune în mişcare./Picior, picior, picior, robinet, mână/apă mână tub galben periuţă pastă dinţi mână/apă rece mână apă caldă mână ochi/nas buze urechi mână picior/picior picior mână cămaşă braţ braţ/mână pantalon picior mână nasture/nasture, nasure, nas-tu-re…” (Trezirea). Vorbirea, şi desigur, odată cu ea, poezia, nu mai constituie, la rândul lor decât nişte automatisme, şi prin aceasta, nişte forme de alienare, generând o uriaşă stare de oboseală existenţială: „nu am nevoie de metronom conversaţia-e un metronom inima mea şonticăită ţăcănitul/roţilor trenului sunt poate un om obosit obosit obosit/dar nu terminat faţa mea/nu e de cretă e doar buhăită” (Sâmbăta. Oamenii se macină). Setea de autenticitate, pe care Alexandru Muşina o împărtăşeşte cu colegii lui de promoţie, constituie resortul principal al unor asemenea poetizări, pe parcursul cărora lumea meschină a experienţei capătă forma unui univers carceral, ce înjoseşte şi alienează. ”Marginea”, pe care Mircea Cărtărescu sau Florin Iaru o contemplau cu un ochi mai curînd amuzat, dobândeşte la Muşina aspecte terifice, oripilând mai ales prin lipsa ei superlativă de adevăr.

Prezentă şi în volumele mai vechi ale lui Muşina, „vitalitatea agonică” este interogată, palpată, răsucită pe toate feţele în Regele Dimineţii  pe linia unei „ontologii a declinului”  ce-şi extrage esenţele din conştiinţa acută a fragilităţii tuturor rosturilor şi rostuirilor omeneşti. De aceea poetul se va autodefini de la bun început ca exponent al unei umanităţi „reziduale”, a cărei existenţă se desfăşoară pe fundalul unui cosmos atins de colapsul energetic şi al unei istorii maligne,  traversate de spectrele călăreţilor apocaliptici; „Sleite sunt vinele cerului, obosită carnea pământului,/Plini de ciuperci plămânii aerului. Născuţi/Prea târziu,născuţi prea devreme,/Sub un semn strâmb, când uneltele/Ele însele, suflete simple, s-au umplut de tumori/Şi se-ncurcă unele-n altele, făr’ să priceapă de ce.//Din Răsărit, de unde altădată venea/Tânărul Baldur, călăreţul cu lancea de aur,/Fiul Moşului Soare, -au venit călăreţii de ceaţă,/Îmbrăcaţi în sânge, spunându-ne/Că aceasta-i lumina. Că sângele închegat/E adevărata lumină./Au venit, cu-o peceter-n loc de gură, cu ţevi de pistol/În loc de ochi. Cu o ceată de slugi:/Pedestraşi de funingine şi cenuşă, gânduri dospite/În spatele casei, acolo unde se-ngroapă/Copiii lepădaţi înainte de vreme, Câinii turbaţi, unghiile tăiate şi părul” (Fiul iernii), Produs al unei vitalitaţi epuizate, risipindu-şi aproape instantaneu toate facultăţile creatoare, acest homo apocalipticus  posedă toate tarele „vârstei de fier”, e un „eşec ontologic”  care poartă, înscrisă în codul genetic, legea necruţătoare a entropiei: „Noi sântem fiii iernii. Născuţi//În cârpe putrede. În zilele/Când Moşul Soare trăgea să moară, undeva/Dincolo de mlaştini, într-o colibă/Din oase şi piele de ren.//Mamele noastre-au fost veştede, bătrâne,/Femei trecute înainte de vreme, cu toată căldura/Strânsă-ntr-un loc. Ca într-un tuci,/Ca într-o vatră de lut. Noi trebuia/Să fim stropi strălucitori, de aur şi foc,/Topind gheaţa, arzând cârpele putrede;/Repede ne-am prefăcut în negru tăciune”. (Fiul iernii). Plasată sub semnul zodiacal al Tumorii, lumea din textele lui Alexandru Muşina seamănă ca o picătură de apă cu spaţiul „trans-politic” al sistemelor saturate şi al excrescenţelor metastatice, aşa cum îl descria Jean Baudrillard; prin urmare aici obiectele agresează, iar materia anorganică are strania proprietate de a metastazia, răspândindu-se pretutindeni şi invadând în cele din urmă ţesutul vital, pe care încearcă parcă să-l secătuiască până şi de ultima picătură de viaţă: „Prin casele noastre trec mii de tuburi şi fire,/Mii de furnici, şobolani care visează/Şi lasă-n urma lor milioane de căcăreze.Mâna învineţită de frig, părul năclăit de sânge,/O gaură în stern, unde se adună gunoiul,/O chiuvetă plină de vase nespălate şi vomă./Dar mintea mea? Hello, se vede ceva?/Se vede ceva dincolo de pielea tot mai bătrână?/De oasele măcinate de singurătate?//Căldură, căldură, căldură! Repede, şobolanul/A născut o mie de pui, să-i strivim, furnicile/Au izbucnit din gură, din nas, să le strivim,/Gîndacii răsar de sub unghii, să îi strivim!/Repede, repede, cu spray, cu detergent, repede, repede,/Să rămână totul curat!” (Faianţă). Lumea „tumorii” este însă totodată şi lumea „terorismului generalizat”, unde catastrofă pândeşte de pretutindeni  şi fiecare prezenţă umană constituie o ameninţare virtuală, cu cât mai vagă cu atât  mai terifică; „Din turnul de apă ei împrăştiau/Fluturaşi albaştri cu roz pe care scria/<<Tot înainte>> <<Viitorul cu noi>> <<Luminoasă e calea>>/Şi aşa mai departe//Sângele se agăţase de cer/Ca un copil de pântecul mamei înainte/De violul bronhiilor, înainte/De ţiuitul metalic al celulelor asediate/De microbi şi lumină.//<<Stăpânilor!>>, am urlat, <<Camarazi!>>,/ <<Slugi netrebnice!>>, am urlat sub soarele nemilos,/Sub mâzga de microbi <<Opriţi odată/Fluturii voştri de hârtie, opriţi caracatiţa nevăzută/Ce-mi acoperă cu încetul meningea,/Ochii de prinţ, sexul curat şi puternic, opriţi!>>” (Amiază plutonică). Sentimentul primejdiei iminente împinge acuitatea senzorilor până la paroxistic, corpul intră şi el în categoria obiectelor ostile şi ameninţătoare, astfel încăt personajul liric îşi scrutează cu anxietate fibra somatică, îşi interoghează ţesuturile, îi  invocă la tot pasul pe „zeii subcelulari”: „Iarăşi pe piele mi-a răsărit/Un roşu arhipelag. Să fie arheii/Celulelor? Nemulţumiţi. Să fie daimonii/Ficatului,splinei? Să fie micii zei/Ai vaselor sangvine?//Port cu mine un animal uriaş,/Un continent, o galaxie. Nimeni nu ştie cu-adevărat/Ce se petrece acolo. Din când în când/Primesc semne: un dinte găurit, o vânătaie,/Un roşu arhipelag pe mâna mea stângă” (Arhipelagul). Dacă somaticul este ameninţat de expansiunea ţesuturilor maligne. „cancerul ” ce se insinuează în profunzimea materiei sufleteşti este tristeţea, iar sub acţiunea ei subiectul uman îşi pierde capacitatea de a trăi micile bucurii care reprezintă sarea şi piperul existenţei, de a jubila în faţa miracolului cotidian, descoperind lipsa de consistenţă a „realului” ce dobândeşte acum ceva din evanescenţa mirajelor: „Daruri ale aerului, ale luminii obosite,/Ale unui Dumnezeu tot mai îndepărtat. Semne vagi/Pe spatele Diagramelor Lui//Când tot ce ai iubit se scufundă încet,/În aer, în lumină, în mâzga din creier…/ Şi rămân… Ce rămân? Mici reflexe în aer,/Cicatrici, o muzică ce dilată/Imperceptibil celulele/ (Micile daruri). Momentul de climax al acestei sceloze care atinge progresiv psihicul şi somaticul este (cum ar spune Angela Marinescu) „tăcerea sexuală”, agonia instinctelor şi sleirea capacităţilor afective: „Noi nu mai avem dreptul să iubim/Fiindcă ştim: repede trecătoare e febra,/Mirarea, durerea, ruşinea…/Nesfârşită, nesfârşită oboseala.//Oboseala de după dragoste. În care uiţi, eşti uitat./În care din tine nu mai rămâne decât un abur/Ce se destramă încet.//Nicio urmă în aer, pe masă, pe covor, în piele./Nicio urmă pe cearceafurile proaspăt spălate./Doar oboseala. Nesfârşită. Oboseala” (Noi nu). În această lumea, aflată foarte aproape de colaps, pesonajului liric nu-i mai rămâne decât să încerce, printr-un proces de alchimie interioară, conversia entropiei în negentropie, tentativa de a da un sens lucrurilor şi întâmplărilor, luând act, cu o luciditate superlativă, de răul lumii şi răul istoriei: „Eu ştiu că ei sunt aici, chiar dacă/Culoarea li s-a schimbat, chiar dacă mamele noastre/Din vintrele lor le-au dat, fără să vrea, puţină căldură,/Eu ştiu. Şi-i de ajuns/Să privesc faţa de cârpă, trupul degerat, putrezit/Al mamelor noastre, ca să îmi reamintesc” (Fiul iernii). O copleşitoare stare de oboseală a luat acum locul „realismului senzorial” din primele versuri ale lui Muşina, dar poetul are capacitatea de-a-şi transforma trăirile depresive într-o mică „eroică”, afirmând, pe linia unei înţelepciuni care pare să recupereze ceva din valorile milenare ale stoicismului, triumful moral al individului, de o  (aparent) deconcertantă fragilitate, asupra „tumorilor” fără leac care deformează lumea actuală. Regele dimineţii (probabil cea mai bună carte a lui Alexandru Muşina) este astfel, înainte de toate, o „pravilă de morală practică” şi un manual de înţelepciune, o carte nu a entropiei, ci a negentropiei.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: