romulus bucur

Pe Romulus Bucur  generaţia „furioasă” a Fracturilor l-a considerat unul „de-ai lor”, iar faptul nu trebuie să surprindă prea mult, pentru că poetul arădean  a dus mai departe decât orice autor optzecist formula poemului autenticist, lipsit de veleităţi „metafizice”şi  mai preocupat de pulsul realului decât de virtuozitatea  metaforei. Spre deosebire de colegii săi de promoţie (un Cărtărescu, un Iaru), Romulus Bucur nu descoperă însă în spectacolul străzii prilejuri de delectare  sau amuzament; peisajele sale „stradale” sunt lipsite de policromie, epurate cu grijă de orice tentă de pitoresc, iar oraşul e un spaţiu mai degrabă ostil sau oricum lipsit de căldură, cu pâcle, ploi şi singurătate: „Acest spaţiu cu parcuri, bănci/şi ore învrăjbite,/cu ploaia lui de întuneric/murind încet./Trecători întârziaţi/înfloreau şi se scuturau/în aerul greu.//Hai acasă cerul/e o piele udă/de care mărunţii şobolani/trag să acopere lumea” (automobilul negru). Prin urmare decorul citadin nu stârneşte niciun fior de curiozitate, ci o mişcare de recul, astfel că, departe de a împărtăşi plăcerile unui flaneur sensibil la poezia oraşului, poetul se simte în largul său în spaţiile inchise, care fac posibile micile scene de tandreţe, emană căldură, sunt protectoare ca nişte cochilii: „pe perete/poza bunicului/cu mustăţi şi uniformă/de cătană/chezaro-crăiască/(brusc realizez că lumea/ar continua să existe şi fără mine)//în acest moment/ se deschide uşa/şi intri/începând să deşerţi/un buzunar de castane//una mie/una ţie…” (un buzunar de castane). Orice prilej de apropiere este, de aceea, bine venit, iar mesele „burgheze” de familie nu sunt, nici ele, dispreţuite, căci apropie, restabilesc legături, prilejuiesc comuniuni aproape eucharistice cu căldura solară conservată de carnea policromă a fructelor: „nici nu-i ceva nou pe timpuri/era chiar şi un cântec/dar acum vreau să vorbesc/despre ananas portocale/banane mere pere piersici/cireşe vişine căpşune/- eventual sub formă de compot – /strânse cu grijă peste an/şi despre cum ne adunăm/toată familia în jurul mesei/în noaptea de anul nou/ca un melc în cochilie/ne luăm de mîmă şi/renunţăm la metafizică/şi la simboluri/şi ne bucurăm/că trăim” (salată de fructe). Viaţa conjugală, lipsită de explozii pasionale, oferă la rîndul ei o empatie molcomă, posedă ceva din căldura domoală a unei sobe de teracotă: „e fată bună acum/în loc să frec pe jos să bat covoare/sau alte alea ce intră în atribuţiile/unui soţ nu model dar barem normal/eu scriu poezii/pentru liniştea noastră/adică îi întind colile de hârtie/acoperite cu un scris oricum/greu lizibil şi văd/că mă priveşte tandru ca şi cum/s-ar abţine să-mi zică vreo două/totuşi frântă de oboseală/se aşează cinci minute/ în fotoliu şi mi le cere/zicând apoi sunt bune/lasă-le aşa nu schimba nimic” (nevastă-mea). Căci poetul are fobia frigului, pe care îl descoperă pretutindeni, în spaţiul exterior, dar şi în profunzimea propriilor sale ţesuturi, pândite parcă în permanenţă de pericolul unei glacificări iminente, iar textul transcrie trăiri „la cea mai joasă temperatură”; „aş putea copia inscripţiile/de pe două morminte alăturate/aţi fi obligaţi/să mă credeţi că e vorba/de bunicii mei zăpada/ce le acoperă frigul şi/zăpada din cimitir/faptul că eu însumi/aş putea deveni/un paralelipiped de gheaţă”(katharsis). În consecinţă, presentimentul morţii apare de timpuriu în poemele lui Romulus Bucur, iar, sub acţiunea acestuia, lumea capătă tot mai mult configuraţia spaţiului vid, e un univers rezidual, al „cojilor” şi al „frunzelor jupuite” „plaja pustie/cinematograful pustiu,/cu coji de seminţe pe jos/urletul pustiu/în care stai şi cânţi/cu jale cumplită/viaţa lumii/scrisă pe foi jupuite/de pe inimi vii/(…) văzut de sus văzut de departe/omul părea că n-are moarte/văzut de departe văzut de sus/omul părea că e în plus” (omul cu chitara). În felul acesta, autorul descoperă că toate experienţele omeneşti stau sub semnul timpului tenebros, devine nostalgic, contemplă, cu ochi aburit, exponatele din muzeul trecutului, a căror caducitate îl fascinează: „am fost la iaşi<<o nouă generaţie de poeţi>>/prezentată de laurenţiu ulici/la cluj unde am cunoscut-o pe oana/mirosul de mci şi zăngănitul halbelor de bere/urcă până la mine de la/terasa alăturată mă duc să-mi continuu/reveriile în parc sub o salcie/lângă o cascadă artificială citind/montale contemplând apusul soarelui/alţi vilegiaturişti care manâncă/seminţe joacă/cărţi dezleagă /cuvinte încrucişate mă obsedează/o sintagmă dintr-un poem (propriu!)/<<greutatea cernelii pe hârtie>> fără/să fiu în stare să-mi aduc/aminte restul poate/e cazul să/găsesc o nouă imagine fericită/care să rămână/ – ea singură – //după ce a transformat/faptele în cenuşă” (anul 1978). Asemenea stări de melancolie instaurează un soi de acalmie a simţurilor şi dacă e adevărat că, nu în ultimul rând, optzecismul poetic se poate defini prin formula „realism senzual”, senzaţiile capătă în poemele lui Romulus Bucur accente particulare. Căci, departe de o poseda acea intensitate a privirii pe care o revendica Alexandru Muşina în numele „noului antropocentrism”, poetul vede „înceţoşat”, percepţia vizuală e în permanenţă „filtrată”, „ştearsă”, ia tot timpul o anumită distanţă faţă de lucruri: „să păşeşti în tablou la fel/cum ai intra(t)/în expoziţie privirea să/mângâie mobilele vechi să/se scade în lumina/filtrată dintr-un pahar/cu apă de pe pervaz”  (să păşeşti în tablou la fel).  Senzaţiile auditive sunt, la rândul lor, surdinizate, trecute parcă prin nişte straturi de vată, mărturisind despre o sensibilitate aproape letargică, pe jumătate anesteziată: Duminică./Familia aşezată/în jurul mesei./<<Când eram eu de vârsta ta…>>/(Glasurile celorlalţi/ajung la tine/ca bolboroseala/cuiva ce se îneacă/în băutura rămasă/pe fundul unei uriaşe sticle)” (Copil găsit). Minimalismul lui Romulus Bucur, despre care s-a vorbit cu atâta insistenţă, se dovedeşte astfel (şi) unul senzorial; pierzând în intensitate, senzaţia se încarcă însă de inefabil, iar senzorii dobândesc capacitatea de a disocia nuanţele cele mai subtile, astfel că poetul apare adesea (mai ales în poemele sale de dragoste) în ipostaza unui degustător de senzaţii plin de rafinament, operând cu texturi de imagini de o mare fineţe, care se nasc din conlucrarea tuturor simţurilor. Niciodată prea apăsate, aceste imagini mai mult sugerează decât reprezintă, se nasc din tăceri şi din spuneri, din umbre şi din lumini, din pete de culoare parcă întîmplătoare: “vezi prin geam o rază de soare/şi (încerci să) îţi închipui/că e încă vară//(o portocală – nu-ţi vine/s-o cojeşti de teamă/să nu apară o zână şoptind <<apă>>/stingându-se de sete apoi)//un animal ce se face mic ascunzându-se în blana sa/trupul băieţesc/fără rotunjimi//(gata vacanţa acum ne îmbrăcăm frumos/şi ne jucăm de-a femeile şi bărbaţii)”. Poezia lui Romulus Bucur se dovedeşte în felul acesta mult mai elaborată decât pare la prima vedere; cu atât mai mult cu cît poetul posedă şi o impresionantă ştiinţă a compoziţiei; rareori poemele sale au o dezvoltare lineară, căci principiul după care se poetizează  aici este acela al „potecilor care se bifurcă” (evocate de altfel în titlul unui poem), astfel încât textul capătă configuraţia unui arabesc, devine în final altceva decât părea să fie la început, are rupturi semantice, inserţii, schimbări de persoană, alternanţe de planuri temporale, aşa cum se întâmplă de pildă în acest poem, care trebuie citat în întregime: „în zori am intrat la arest/(era duminică şi peste noapte/fusesem caporal de schimb)/fruntaşul nencescu/mă aştepta la post cu nervii/în pioneze culcat pe şubă/îmi bag piciorul nici în permisie/nu-mi dă drumu’ deşi mi-a promis/şi nu pleca poate fac vreo prostie/am arma încărcată/atunci se ivi/de undeva ofiţerul de serviciu/la care nencescu sări în picioare/îşi puse pe umeri şuba/ca pe o tohoarcă şi raportă/că la postul lui nu s-a întâmplat/nimic deosebit//nu înţeleg ce caută/în toată povestea asta/cimpoieşul din cocorăşti//astfel totul e clar/şi ceainicul luat acum/o clipă  de pe foc/pe care-l ţin în mână/nu-l trântesc nu-l arunc/şi mândria mewa rănită/ideile de a mă face/cioban sau călugăr/sau măcar să/las dracului tot să/zac într-un ungher/(eşti soţ şi tată ai/responsabilităţi datorii faţă de societate//dar nu s-a întâmplat/ nimic deosebit/scriu scriu scriu scriu/pe hârtie de culoarea/consistenţa/gustul/c e n u ş i i” (grădina potecilor care se bifurcă). Găseşti în asemenea texte aproape toate achiziţiile poeziei mai noi (începând, la zicem, de la avangardele interbelice), pe care Romulus Bucur le întrebuinţează, cu ingeniozitate desigur, dar şi cu ceva din dezabuzarea unui spirit sceptic, care nu mai crede în nicio retorică. Aşa se face că micile nostalgii sau reveria melancolică şi, până la urmă poezia, însăşi devin aici (ca la mulţi dintre poeţii grupului 80) obiectul bagatelizării sau al deriziunii, o deriziune mai curând blândă decât sarcastică, fiindcă poetul nu are vocaţia nihilistă a avangardiştilor de odinioară, e blazat şi nu revoltat. Oricum contribuţia lui la configurarea unui nou concept de poeticitate, care se realiza la începutul anilor 80, rămâne esenţială., iar influenţa sa asupra ultimelor promoţii poetice (recunoscută de altfel) ţine de domeniul evidenţei.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: