liviu ioan stoiciu

Unul dintre aspecteşle cele mai provocatoare ale poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu este deschiderea spre politic şi spre „filosofia istoriei”, care va conduce spre o fericită fuziune între textualism şi poezia eschatologică. Astfel volumul Singurătate colectivă este o epopee apocaliptică, un fel de Legenda a secolelor in registrul absurdului terifiant care porneşte de la viziunea istoriei ca text, ca produsul unei scriituri malefice care are drept punct de origine şi punct de sosire neantul. Perspectiva este aici în mod evident nihilocentrică, în spiritul modelului apocaliptic, fixându-se asupra caracterului fantomatic al istoriei, a cărei „ipocrizie” e percepută ca o suita de masti şi de travestiuri ce particularizează timpul „real” al fenomenelor sociale.Un timp ce nu reprezintă decât jocul mirajelor groteşti şi al aparenţelor, ce disimulează nimicul din care se naşte si pe care îl intrupeaza istoria inteleasa ca o fuga de semne;” Tolanită pe nisip,cu/spuzeala ei de stele rămasă în afara gratiilor, cu atât, un ochi care priveşte în cer, cu un ochi/care priveşte în pământ, demon,/femeie dintre acelea ce au gustat cu vârf şi îindesat din/viaţa de altădată…Cu protuberanţele//care ţâşnesc naturale, catifelate din ea,/mângâietoare.trufii/ale gândului poate fi ea mereu mai /mult decât este? Când/Doamne, va fi putregaita mâine, poimaine…Ce/spune? Ai să judeci, ai să mă judeci şi//ai să simţi; si ai sa reduci/pe fiecare la adevărata lui valoare. Într-o lume/i-lu-zo-ri-e”(Mâine,poimaine). Maimuţele şi papagalii din imagineria acetei lirici subliniază caracterul de automatism absurd al unei experienţe istorice conducând către degradarea umanului într-o corporalitate grosieră, fapt care poate fi asociat cu schema solidificării, caracteristică „vârstei de fier”. Căci, aşa cum arata René Guénon, timpul apocaliptic se particularizează printr-o „materializare progresiva a mediului cosmic”, printr-o solidificare paroxistică a corpurilor şi prin trecerea subtilului în forme de existenta tot mai grosiere. Aceasta corporalitate malignă se asociază in poemele lui Liviu Ioan Stoiciu cu mitul unei „bătrâneti fără tinereţe”, figurile de bătrâni care-i populează poetizările sugerând devitalizarea superlativă a unei umanităţi asupra căreia se exercită energiile malefice ale unei istorii entropizate: ”Zdrenţărosi, bătrâni imitând strigătele/papagalilor, când gâjâite, când puternice, înconjurând o maimuţică ,o/copilă,goală, păroasă, fiică a nădejdii,a/nădejdii că, totuşi, se va schimba ceva în bine anul ăsta,/abia ieşită pe/poartă, cu două feştile în loc de ochi, o maimuţică/legată cu o liană la/buric, visătoare, care se zbătea, sărea, se scălâmbăia şi//care deodată se repezi asupra/papagalilor să-i mănânce!”(Privind in zare). Tablouri ale „vârstei intunecate”, textele autorului se intemeiează acum pe o viziune á rebours a schemelor „progresiste”, legate de dinamica morţii şi resurecţiei: ele transcriu episoadele unei „învieri’ cu semn negativ, care duce la conversiunea îngerilor in duhuri necurate, şi tribulaţiile unui eu supra-individual, legat de arhetipul omului-text, care îi serveşte de suport scriiturii malefice a istoriei: ”Mâzgălituri,/talazuri, coline pline de maci de un roşu/trist, prevestiri/ale măririi viitoare, talazuri,//zgomote ale obloanelor închise; <<unii sunt de părere ca oamenii/nefericiţi şi săraci/fără speranţă trebuie ucişi>>În ciuda strădaniilor//cereşti,<<această părere este rea>> o/zi după ce furtuna de primăvară a lovit zona. Decăzând/fiecare din îngeri/in duh necurat(…) Acoperiti cu toţii de nişte mâzgălituri; din/care se poate înţelege că/zeii/ii sunt favorabili armadei? Zeii…//Mâzgălituri, talazuri, coline” (Inviere).Tot de imagistica miturilor eschatologice tine şi obsesia „timpului mort” care, la sfârşitul „vremurilor” (asa cum arăta acelaşi Guénon) tinde să se transforme îin spaţiu, ca şi imaginea unei umanităţi „punctiforme” ilustrate prin  „omul-furnică” si sugerând acea reducţie la numeric care – precum se poate citi in Domnia cantitatii si semnele vremurilor – constituie semnul esenţial al „vârstei de fier”, în timp ce „drumul spre o nouă esenţă” reprezintă căderea în afara umanului, regresul în demonia materiei: ”Un convoi de furnici în mers <<înspre/o altă esenţă>> Ce/ mai e şi asta. Esenţa? Un convoi/condus dupa cine ştie ce anomalie/a mişcării/lunii; atâta tot? Poate, nu doar atât…Aici, unde/fiecărei furnici îi/este mormântul, în ţara furnicilor; un convoi cuprins de un fior/inexplicabil” (Înspre o altă esenţă). Astfel încât experienţa istoriei se plasează din perspectiva viziunilor apocaliptice cultivate de Liviu Ioan Stoiciu sub semnul creaţiei în răspăr, al creatiei cu semn negativ, când „tiparele” sunt alterate, transformându-se in ‚machete”, în simulacre vidate de orice energie germinativă: ”O înălţare cu /machete de păsări? Mari/impulsuri. Până/ce vor fi descoperiţi  peste trei mii,  doisprezece /mii de ani în rocile/sedimentare, mame, machete, separat şi copii, straturi, straturi ,o/parte mentinuţi, poate, cu puţin/noroc, în bună stare, conţinând în ei toate cele necesare unei/vieţi ulterioare” (De la haos la cosmos). Construind în maniera „utopiei negre”, autorul proiectează acum secvenţe dintr-o „bravă lume nouă” – amestec de iarmaroc si de lagar de concentrare, traversat de imaginile „actualizate” ale călăreţilor apocaliptici: ”Chipuri:Marx/Engels şi Lenin, mascaţi cu/tot felul de costume care sugerează călăreţi. Călăreţi/pe cai?  Poate călareţi pe cai, aruncând/pământ peste focul noptii…şi/după ce ne-am încredintat că tăciunii sunt stinşi/am/pornit la goană, gata să/ne luam zborul, lăsând în urmă /crucea. Crucea mă-sii! Prin/pâcla vrajită ce începea să se ridice” (Ale căror chipuri erau puse pe nişte perne). Caracterul coşmaresc al acestor viziuni (căci Stoiciu nu scrie – aşa cum s-ar părea la prima vedere – poeme protestare, ci proiectează, la modul profetic, ample vedenii apocaliptice) provine din răsturnarea perspectivelor temporale, din substituirea viitorului cu trecutul, în conformitate cu mişcarea unei istorii „demonizate”, care nu reprezintă decât o producţie de neant: ”Nu vă ajunge? Apa murdară a/trecutului a inundat uscatul, aici/a mai rămas un loc.Aici? Aici unde e un smârc al/îndoielii cum nu mai e nicăieri. Aici, unde te-au născut.te/recunosc la lumina sufletului;  tu/mă recunosti? Apropie-te, aprinde lumânarea; regăsiţi după urmele din lutul peşterii…”(Nu va ajunge).

O conversiune în elegiac a versetelor oraculare se produce in ciclul Noapte de dragoste straveche,cuprinzand poeme ale luptei cu absurdul. născute din sentimentul rupturii între nevoia de sens a subiectului uman şi lipsa de sens a lumii şi a istoriei,care sfârşeşste prin a genera o uriaşă oboseală existenţială. De aceea, acum vor fi invocate „chemările la dispariţie”, iar patetismul oracular se transformă în dispoziţie thanatofilă: „calc mereu pe urmele mele, urmele/mele ingheţate, ale tristeţii; sunt zeci de kilometri/cunoscuţi pe de rost înaintea /mea, când am mai trecut eu oare pe aici? Pe /aici pe unde căldura si ţinuturile/siderale/dăinuie, aceleaşi; şi pe unde pasările ciripesc ? Nu? N-am mai trecut eu niciodată pe aici. poate/a trecut tata, la vârsta mea, sau tatăl lui/tata sau tata-lui-tata-lui tata…După o noapte de dragoste strâveche! Ah! idol subpământean al tămăduirii, n-ai nici o soluţie pentru/mine? Cu ajutorul buruienilor morţii măcar;/dă-mi inimă de copac şi trup mineral, dă-mi suflet de fiară/sălbatică, numai/să nu mai cunosc restriştea/omenească”(Eutanasie). .Moartea, care constituie ultima iluzie a unui ego ce trăieşte coşmarul „vârstei intunecate” nu întârzie însă să-şi dezvăluie încărcătura de demonism, identificându-se cu o pervertire a naturii umane, cu trecerea acesteia în diabolic: ”Glasul tău ameţitor, îndrăgostit, plin de duh, împotriva ordinii, impregnat/în zid astă/toamnă, când am stat împreună aici, lângă/un pâlc de crengi necunoscute, în/Grădina Botanică, să/fim imortalizaţi, legal, de un aparat de fotografiat şi/când am fost impuşcaţi, punându-ne/coarne unul altuia, coarne de drac, îmbraţişati, strâns, glasul/tău impregnat in zid a/înverzit azi, muşchi, a crescut/muşchi ,ocupând vreo cinci metri pătraţi” (Epitaf). Între utopia „morţii colective” şi angoasa singurătăţii ,umanitatea din poemele lui Stoiciu traversează toate meandrele căderii in istorie, in ipostaza unui Iov supra-individual, copleşit de absurditatea ‚marelui mecanism’ ale cărui angrenaje sunt mânuite de „demiurgul malefic” ce pregăteşte momentul prăbuşirii finale, regresul în haosul absolut, aceasta lirica propunând astfel una dintre cele mai coerente configuraţii ale orizontului apocaliptic din poezia româneasca actuală, trecând de la neliniştea „textuală” a discursului autoreferenţial la cea a vizionarismului eschatologic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: