ioan muresan

Vorbind despre poezia lui Ion Mureşan, Radu G.Teposu preciza că, uzând de dereglarea sistematica a simţurilor exacerbate până la inflamarea lor, poemele acestuia se nutresc dintr-o „mizantropie vizionară”, din impulsul frenetic de a transcende datele experienţei şi „de a salta fiinţa în metafizic”. Formula criticului are meritul de a evidenţia dimensiunea polemică (în acceptiune etimologică) a acestei lirici care consemnează înclestarea spiritului cu lumea şi a poeziei cu viaţa, ajungând să transcrie în cele din urmă aventurile danteşti ale gândului in bolgiile unui terific şi totuşi seducător infern al cuvintelor. Poezie a poeziei, fireşte, dar nu numai, căci descoperind ambiguitatea esenţială a actului scriptura, Ion Mureşan va fixa, în veritabile ecorşeuri, ce uimesc prin precizia aproape halucinantă a liniilor, anatomia şi fiziologia secretă a spiritului. Şi dacă în viziunea sa realul e reductibil, finalmente, la un ghem de antinomii, gnoza pe care o propune poetul va fi una tutelată de Ares. Războiul ascuns care se desfaşoară în toate zonele existenţei provoacă spiritul, îl contrariază şi îl aţâţă, astfel încât el se revarsă peste lumea experienţei, erodând-o si violentând-o. Poemul nefiind, dintr-o asemenea perspectivă, decât o modalitate de a dinamita realitatea.

Sugrumat între „perdelele experienţei”, actantul acestei lirici are astfel revelaţia ambiguităţii sale interioare; scindat intre starea angelică şi colcăiala instinctului, „îngerul” său lăuntric resimte fascinaţia voluptuoasă a turpitudinii. El asistă la proliferarea haotică, de ţesut canceros, a fenomenalului, iar cuvântul, el însuşi, este „bolnav”, zămislit din tensiuni şi din antinomii: ”Îngerul vorbeşte cu mine cu voce de broască/şi cu voce de pasăre, vai/Cum voi indrăzni eu oare să-mi ridic limba/printre buruieni,/căci, iată, ferestrele cârciumii umflându-se ca nişte/saculeţi de piele catifelată/şi ca nişte ugere de vacă/şi din ce în ce mai aproape roiurile de fluturi/întunecati, foşgăind hămesite//(…) Îngerul vorbeşte cu mine cu voce de broască/şi cu voce de pasăre/şi-mi zice grindă putreda si vânăt turn,/burete cu perucă, burticică a spiritului şi genunchi ce sângereaza/pe un prundiş de aur şi-apoi coboară-n mine,/ se ineacă,/bolboroseşte lasciv,se îndepărtează”(Între draperiile experienţei). Viziunea lumii ca „război” se asociază, pe de alta parte, cu simbolistica armelor tăioase, care, mai mult decât o emblemă a virilităţii războinice, trimite spre schema diairetică a separării si purificării. Ea traduce nostalgia ordinii şi a coerenţei într-un spaţiu bântuit de epifaniile animalităţii colcăitoare şi agresive: ”Cu săbii roşii de lemn in mâini loveam în dreapta/şi în stânga/şi continuam războiul întrerupt in copilărie.//Bântuiţi de o viziune cutremurătoare, noi,/ruşinea oraşului/continuam războiul întrerupt in copilărie.//Dar ea ,ca o vulpe, ca o dihorniţă, ca o nevăstuică/A trecut printre noi cu sanii bâlbâindu-i-se de fericire/Şi foarte clar, ca nişte saci negri, ca nişte sâni negri/Mormintele se bâlbâiau fericite în cimitir”. Aceluiasi registru al voinţei separatoare îi aparţine imaginea extrem de frecventă a ochiului „textual”, chemat să structureze lumea amorfă a empiriei. Iar poetul inventariază acum disfunctionalităţi ale organului vizual, rateuri ale privirii, care nu mai descoperă însă, în felul acesta, ca la poeţii obiectelor, ţesătura secretă a universului obiectual, ci exteriorizează insuficienţa organului cunoscător: spiritul: ”Ochii mei mici, ochii mei atâta de mici încât privirea/cum nu poate ieşi prin ei/iese prin piele ca o spumă roză” (Primăvara). De aceea paradisurile lui IonMureşan sunt universurile de sticlă, lumile transparente, mai apropiate de limajul simbolic al modernismului, care priveşte lucrurile ca pe nişte embleme ale metafizicului ce transpare prin ele, lumile unde actantul liric visează să se metamorfozeze într-o uriaşă lentilă, ceea ce trimite cu gândul deja către repertoarul de instrumente optice din imagistica textualismului: ”Încăpăţânatul Spinoza/se va trezi cu gândul să-si lustruiască/ochelarii din rotule si/văzând toate acestea prin lentila tavanului/va începe să se agite, să mormăie fericit/Chiar de acum din momentul acesta/suntem nemuritori”(Tratat despre natură). Analogia cu limbajul simbolic al modernismului nu poate fi însă împinsă prea departe, căci,  in aceasta ipostază, lentila joacă rolul unei ‚proteze” substituite organului, iar universul de reverbaraţii şi transparenţe din lirica lui Mureşan nu reprezintă în fond decât o halucinantă procesiune de simulacre. Astfel că poemele sale vor deveni poeme ale văzului textual, care, pierzându-si priza asupra realului, percepe din interior lumea evanescentă a textualitătii, ajungând la conştiinţa textului care se autopercepe în procesul producerii sale: ”Acum, iată-l, îl vedeti şi dumneavoastra, iese surazând/vine spre noi cu o găleată ruginită în mână şi ne arată pe fundul ei, printre bulgări galbeni/,printre pietricele,/cum sare,cum se zbate,cum se roteşte innebunit/un ochi mic negru răutăcios” (Grup de bătrâni langa casa poetului). Această foame de transparenţe nu reprezintă însă decât o faţetă a viziunii antinomice şi tensionate a poetului. Imaginea ochiului cunoaşte în multe din poemele lui Ion Mureşan ipostaze degradate: adeseori ochiul se transforma astfel într-un organ al inconştientului tenebros, iar sinonimele sale vor fi acum tunelul sau mlaştina, odată cu evocarea stării de somn a privirii :”Îl fait froid.El face bine şi frig. privirea doarme/în ochi incolacită ca un/şarpe. limba verde şi despicată iese dintre pleoape/şi atârnă, umedă şi tremurătoare, pe obraz. Doarme privirea în cap, sâsâie şi şuieră şi /scoate tot felul de sunete scârboase” (Poem de vară). Opacificarea privirii transformă ochiul într-un instrument al destrucţiei, care aboleşte în aceeaşi măsură universul obiectual şi spaţiul textualităţii, căci lumea percepută prin intermediul ochiului negru are toate datele unei infra-lumi, alcătuindu-se din dejecţii si reziduuri fiinţiale refulate in zonele intunecoase ale interiorităţii. O infra-lume care ajunge in viziunea lui Ion Mureşan materialul cel mai propice al actului textual, confundându-se cu substanţa poiein-ului: ”Tot ce am uitat, molozul, zgura, resturile/constituie într-adevăr realitatea/lucruri şi fapte pe care dinţii nu le-au putut roade, cuţitele nu le-au putut injumătăţi, din aceste/produse ale uitării/pe care ghearele obosite le scot mereu din baia/de acid a memoriei/şi le aruncă cu scârbă,(…) numai din acestea/se poate constitui cu adevărat o lume nouă” (Constituirea realului prin uitare). Aceasta lume e replica lumii diurne a spiritului, care, păcătuind printr-un exces de rigoare, readuce in poezia lui Mureşan starea de insurgenţă. Dar coborârea in „tunel’ va însemna, pe de altă parte, o reducere a existentei la polul sau instinctual – experienţă demonică, deci tot a infra-realului, întrucât se întemeiează (în termenii lui Hugo Friedrich) pe potenţarea raului animal prin exersarea perversă a inteligenţei: ”In zori o călărire pe vierme./Spatele lui moale sclipeste în iarbă. Se ridică/şi coboară/capul lui alb printre florile de rapiţă până iese întreg din soarele de nisip!/e ca şi cum ar ieşi de sub pleoape şi m-ar privi în ochi/cu ochii lui roşii şi trişti. Eu sunt sufletul tău, incalecă”(O călărire în zori). Iar odată cu această experiere a tenebrosului, limbajul poetic se va transforma la rândul lui intr-un infra-limbaj, poemul apărând ca o negaţie a spiritului (si prin urmare a limbajului „transparent” al ideilor), care conservă substanţa, dar nu si forma rostirii, devenind instrument de producere a unor substituţi ai semnificatului ce se anulează în permanenţă unul pe celălalt, adică devenind text: ”O vremuri pe când casa noastră inflorea pe ţărmul/unui limbaj lunecos/Pe cuvintele ieşind din scorburi vorbitoare/asemenea melcilor urcau pe ziduri…/Apoi blândele, prăfoasele arhive ale ospiciilor/unde am cercetat semnele inventate de nebuni,/unde am inventat o mare istorie a lor.//pe care scriind-o în chiar semnele acelea uscate/nici eu vreodata n-am putut-o citi./De aceea am inclus-o în poemul/care nu poate fi inţeles” (Poemul care nu poate fî inţeles). Utopia pe care o vizează de asta dată reveriile scripturale ale lui Ion Muresan asociindu-se aşadar cu ideea „scriiturii opace”, a literei indescifrabile care constituie materia primă a travaliului textual. Astfel încât ,intr-un anume fel, această lirică reprezintă un soi de istorie a scriiturii, în trecerea ei de la simbol la semn şi într-o epopee a textului.

 

Deloc darnic cu producţia lui poetică, abordând, în viaţa de zi cu zi, faciesul unui Marmeladov devenit liric, poetul s-a transformat aproape pe nesimţite într-o legendă, iar „mitul Mureşan” a luat tot mai mult locul omului în carne şi oase. Atât de aşteptatul volum Cartea Alcool  nu numai că mai adăugă o piatră la temeliile acestui mit, dar (ceea ce este desigur mai important) atinge acel grad înalt de autenticitate, când viaţa scrisă şi viaţa trăită ajung să se confundă în totalitate, transcriind tribulaţiile unui personaj torturat de anxietăţi dostoievskiene, angajat într-o aventură a limitelor pe care o străbate cu bravură şi demnitate. Volumul nu e câtuşi de puţin o colecţie de cântece goliardice, căci aici alcoolul joacă acelaşi rol pe care îl avea mezcalina în experienţa vizionară a lui Rimbaud. Cu deosebirea că, în poemele lui Mureşan, este vizată nu doar o dereglare a senzorilor somatici, ci şi a organelor sufleteşti, poetul „producând”, printr-o practică vizionară ce-i este proprie,  trăiri şi stări de conştiinţă, nu atât simple viziuni, ci, mai degrabă „viziuni ale sentimentelor”: „Ea stă pe genunchii lui. La orice mişcare/scaunul ţipă sub ei ca un pescăruş./<<Morţii ei de viaţă>> – zice el din când în când,/dar bărbatul  cu barbă ce şade în faţa lor nu aude./(Cotul pe masă, mâna ca o scoică la ureche):(/Bărbatul aude doar un vuiet de valuri şi lin, odată cu masa,/se clatină în bătaia valurilor” (Sentimentul mării într-o cârciumă mică).. Transcrierea unor asemenea momente când lumea exterioară îşi pierde contururile, fiind înghiţită de plasma lăuntrică a viziunii (care a devenit mai reală decât realitatea) presupune, fireşte, un limbaj special „de unică folosinţă” care are propria lui gramatică lui în răspăr, căci vizează opacificarea sensurilor, non-expresia (ca la Virgil Mazilescu) şi e opera unui operator scriptural prin excelenţă „neîndemânatic”. „El bea mereu băuturile acelea urât mirositoare/şi plângea şi-i cânta la ureche cântece din ce în ce mai porcoase,/dar ea nu-i înţelegea disperarea./Vedea cum o ciupercă violetă îi acoperă pieptul, dar ea nu-i înţelegea disperarea.//Apoi au venit îngerii. Umblau pe el ca furnicile pe muşuroi,/şi cu dinţii prinzându-l de păr l-au târât pe un drum pietruit şi prin iarbă/până în grădină. Acolo, la o masă de sticlă au mâncat, au băut şi au dormit,/Iar în ţara lui începuse să se vorbească o altă limbă.//Ea îl vedea stând cu capul în jos în lumină./Cu capul în jos, pe jumătate digerat,/În lumină ca într-un stomac nesătul./Şi nici noi, Doamne, noi bătrânii, noi înţelepţii, nu am înţeles./Nu am putut./Căci întotdeauna adevărul a fost opera unor oameni neîndemânatici” (Opera unor oameni neîndemânatici). Născute astfel din beţia simţurilor, dar şi a cuvintelor,  dintr-o ebrietate fertilă a imaginaţie care generează adevărate vortexuri imagistice, poemele lui Mureşan vor avea aerul unor mistere din care nu e exclus câtuşi de puţin metafizicul, se constituie în parabole ceţoase, greu descifrabile, care par să constituie treptele unui traseu iniţiatic, sunt etapele unui necesar „antimp în infern”, „judecăţi provizorii” care ar putea face accesibilă ascensiunea spre paradis: „Stai! Daţi parola! <<Viaţa e hotărâtă pe marile birouri>>, am zis/Către capul chel ce a ţâşnit de sub rochia Klarei,/(Dacă rochie se poate numi o ploaie de dinţi de pisică)/ <<Eu sunt Simulantul / am adăugat / eu cânt în altă carpetă,/eu mor în alt război,/eu măsor cât de aproape e omul de oasele lui>>//Ca o moară cu ciocănele – atunci – a venit peste mine corul copiilor:/<< Despre el am citit în cărţile de citire:/el e Arpentorul, el e Simulantul,/e singurul care a dat parola greşită/el ştie că adevărul e falsul./El e săculeţul în care ne-a fost trimisă inima lui/De acum înainte nimic nu mai poate fi măsurat,/de acum nu mai putem fi duşi în ispită >>. (Cântecul Arpentorului). Asemenea peisaje infernale vin pe linia unui „vizionarism negru”, iar poezia pare a fi manifestarea unei energii demonice (în accepţiune mai curând goetheană), care, prin intermediul unei alchimii interioare e „transmutată”, convertită în melos, ajungându-se astfel la sublimare, la anihilarea forţelor tenebroase ce ţin de „păcatul originar” al faptului de a poetiza, ce nu e câtuşi de puţin, aşa cum credea Holderlin „cea mai inocentă dintre toate îndeletnicirile”: „Eu cânt forţa neagră din capul meu,/la ordinul forţei negre din capul meu./Cânt printre ceaiurile reci un cântec rece şi sec,/Un cântecel care paralizează imaginaţia/la fel cum gheţarii paralizează aromele./Acum sunt liniştit, mintea e limpede,/limpede şi sterilă./pe măsură ce cânt, imaginile se adună în cheaguri de sânge/deasupra ceştilor albe./Aromele se subţiază ca foiţa de ţigară/şi se lipesc pe cuburile de gheaţă./Ca timbrele” (Cântec negru). Din acest moment poezia devine o formă de luptă cu „demonul”, o activitate paradoxală, în care forţele tenebroase ale psihismului sunt, pe rând, conjurate şi exorcizate, un joc, mereu pe muche de cuţit şi aproape sinucigaş, cu fauna infernală a inconştientului: „E toamnă./E ziua eclipsei./Luna rotundă şi galbenă tremură în pahar./Printr-un ciob de sticlă afumată cu lumânarea văd cum un muscoi negru trece peste bec./Cu ochiul înfipt în spinarea dihaniei îi trag capul de sub piatră/Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul prin munţi./Cu unghiile trag locomitiva dihaniei de sub lespedea de piatră./Îngeraşii de pahar se prind de mânuţe şi, cuminţi, dansează în cerc./Îngeraşii de pahar dansează şi cântă în jurul nostru./<<Totu-i vis şi armonie>>” (Pahar). Iar cârciuma se metamorfozează la rîndul ei, căpătând aspectul chiliei monastice sau a cuptorului alchimic, în vreme ce combustia în etil se converteşte într-un exerciţiu ascetic, într-o formă superlativă (şi marmeladoviană) de umilinţă.  Peste amplul poem Întoarcerea fiului risipitor  pare să plutească astfel promisiunea (încă problematică, de vreme ce finalul poemului rămâne deschis, iar tratarea motivelor evanghelice e uneori la limita blasfemiei) împăcării cu Dumnezeu, Ion Mureşan preluând de la înaintaşii-i iluştri, acea pletoră de artişti dăruiţi alcoolului pe care îi celebrează într-un text cu inflexiuni villoneşti, credinţa că cei blestemaţi sunt de fapt cei aleşi, alcătuindu-se într-un stirpe ceva mai aparte pentru care (cum ar spune Mateiu) Dumnezeu are cumpăna strâmbă şi înşeală la cântar. Oricum, în acest grup de fiinţe bântuite în egală măsură de conştiinţa damnării şi dorinţa de mântuire (amestec poate nu chiar atât de paradoxal cum ar părea la prima vedere) poetul Mureşan se impune ca o voce de prima mărime ce reuşeşte să dea substanţă nu unui dosar clinic al alcoolismului, ci unei metafizici a chemării etilice. Desigur, demersul său nu e unul foarte canonic, dar se pare că sfinţenia se găseşte de obicei undeva în imediata apropiere a ereziei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: