nichita danilov

 Nichita Danilov se diferenţiază de grosul promoţiei optzeciste cultivând un „lirism metafizic” întemeiat pe tehnica aglutinărilor imagistice stranii, uneori dezvoltate narativ in fabule sau alegorii voit greu descifrabile, sugerând tensiuni legate de sentimentul unei realităţi ininscriptibile, disimulate de policromia fenomenalului. Dacă unii dintre poeţii promoţiei anterioare (Almosnino, Fati, Abăluţă) erau preocupaţi de elaborarea unei „poezii a obiectelor”, lirica lui Danilov e una a trans-obiectului, care e determinabil doar ca „diferenţă” in raport cu realul; el constituie „faţa ascunsă” a acestuia, ce poate fi sugerată prin magia configuraţiilor, după regula „câmpului” constituit din tensiuni care aici sunt (aşa cum se întâmpla şi la poeţii onirici) metafizice, dar si semiotice. Prin urmare, poetul se aventurează într-o deconstrucţie a realului, funcţionalitatea actului scriptura fiind aceea de a crea imaginea ‚răsturnată”, „ca în oglindă”, a lumii empirice: ”Apa mă luă de mână/şi mă duse la/ capătul drumului/acolo curgeau pietrele/acolo valurile stăteau pe loc” (Apa). Trecută prin mecanismul nimicitor al oglinzii (prin urmare „textualizată”) realitatea se desface în segmente multicolore, care vor fi reasamblate, asemenea cioburilor dintr-un caleidoscop, generându-se lumi posibile şi universuri experimentale. Materialul acestor „decupaje” poate fi la fel de bine alteori Bibliotextul, conţinutul Scriptotecii Universale, astfel încât actul poetic devine acum „rescriere” sau „intertextualizare”: ”Un jos e totul:/vântul spulberă cărţile/apoi le-aşează-n mâini/in loc de evantaie. Ţipă aşii, damele şi craii/in întunericul ochilor/ca nişte abstracte cucuvaie” (Nimicul).  Plecând de la fragmentele de real sau de la segmentele decupate din palimpsestul literaturii, Danilov execută colaje ce dovedesc un admirabil simţ plastic, iar poemele lui par uneori tablourile unui De Chirico sau Dali, constituindu-se în pictogramele unei trans-realităţi enigmatice :”în fiecare zi la ora cinci seara/apare o doamnă cu pălărie galbena ca floarea-soarelui/ şi haine vişinii/si vrăbiile graurii şi sticleţii/(câteodată se/rătăceşte şi câte un canar)/o năpădesc din tălpi/şi până-n creştet/ciorchini de păsări stau/pe umerii ei şi pe/ locul unde de obicei/ar trebui sa fie sânii proeminenţi/acum nişte găuri/prin care ţiuie vântul (Peisaj diurn). In mitologia lui Nichita Danilov, asemenea personaje groteşti reprezintă figurile umanoide ale realităţii „secunde” a textului,  astfel încât măştile comice pot sa se convertescă în „cavaleri apocaliptici”, ce declanşează „locomotiva nimicitoare” a maşinăriei de inscripţionat: ”Şi domnul Anatol/de acum un bărbat corpolent/îsi aruncă pe umăr fularul roşu  /(…) şi atunci ochii i se înceţoşeaza/iar glasul se rupe din piept/strigând: feriţi-vă vine/locomotiva secolului” (Anatol ). Într-o asemenea lume, aflată intr-o permanentă alcătuire şi dezalcătuire, graniţa dintre realitate si ficţionalitate nu poate să fie decât extrem de labilă, existenţa e îndoielnică, iar fiinţele care o populează sunt, la rândul lor, mai degrabă pictogramele unei scrieri divine: ”Bătrâna domnişoară sau doamnă/doamna ducesă/ducesa cea verde/antica noastră profesoara/cu pălărie de pai/nu-i altceva decât/tot o formulă chimică/scrisă de Dumnezeu/pe tabla bolţii senine/ca de altfel şi lanul/ de grâu in apus/peste care se-naltă/tăcute pasări de seara” (Lecţia de chimie ). In felul acesta, poetul ajunge la formula unui „baroc scriptural” care anulează linia de demarcaţie dintre lucruri şi semne şi în virtutea căruia viata nu este „vis” (ca la reprezentanţii barocului istoric), ci scriere, textură de semne antrenate într-o mişcare nelinistită, ceea ce duce la transformarea anxietăţilor ontologice intr-un soi de angoasă a textului, perceput acum în ipostaza „cadavrului cosmic”: ”Noaptea spăla biografiile morţilor/şi le întinde la uscat pe terasă/dar morţii nu au biografii/trăieşte fiecare cum poate/şi pe unde apucă./Unii vin aici pe terasă să admire/oraşul luminat de sfârşitul de secol/alţii îsi privesc cu nostalgie/fostul trup ajuns amintire/cum atârnă pe sârmă/legănându-se în bătaia vântului” (Noapte ). Nu e mai puţin adevărat însă că poetul proiectează permanent asupra dioramelor sale baroce o lumină demistificatoare, care le conferă culoarea vulgară a kitsch-ului, astfel încât lumea lui Danilov devine una „la second hand”, pusă sub semnul minciunii estetice si a lipsei de autenticitate, iar poemul metafizic capătă dimensiunea farsei dezabuzate: ”În oraş seara curge lent/ies toate sufletele de la second-hand//.Sângele meu tânăr călăreşte pe străzi/calul lui orb tropăie pe trotuare/fecioarele albastre alunecă prin înserare/cu picioarele subţiri, ca de iezi.//Prin oraş seara curge lent/ies sufletele toate de la Second-Hand” (Second-Hand). Frisonul apocaliptic, pe care Nichita Danilov îl împărtăşeşte cu colegii săi de generaţie, dobândeşte astfel aici o dimensiune estetică, identificându-se cu conştiinţa kitsch-ului, care a devenit o normă de existenţă. În consecinţă, sentimentul agonicului coexistă aici cu secvenţele unei „apocalipse de gang”,  jocul cu pictogramele fiind supus acum unei operaţiuni de „gomare” care nu discreditează metafizicul (chiar daca acesta nu mai este trăit la temperatura marelui vizionarism), ci subliniază lipsa de disponibilitate la metafizic pe care o aduce secolul kitsch-ului si al benzilor desenate. Iar poetul pare a trăi cu nostalgia unor alte vârste ale poeziei, ceea ce le infuzează pictografiilor sale  patina melancolică a caligramelor ‚retro”.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: