viorel muresan

Poemele lui Viorel Mureşan par compoziţiile unui Magritte trecut la literatură, căci poetul e un veritabil orfevru al aglutinărilor imagistice insolite, elaborând „pânze” în care până şi lucrurile cele mai obişnuite dobândesc o aură de stranietate, regnurile se amestecă, iar formele sunt surprinse într-o permanentă metamorfoză: „locul/unde ard gunoaiele/pe când ziua e pe sfârşite//în faţă pe o pânză/cineva a pus soarele/mai încolo era luna umplută/cu păsări moarte şi zdrenţe//din lună ieşea/coada unei pisici” (Locul unde se ard gunoaiele). De la japonezăriile cizelate cu delicateţe autorul are însă capacitatea de a trece cu nonşalanţă la vastele panorame votive, traversate de sarabande şi procesiuni ale morţilor, ticsite până la refuz – parcă în virtutea unei spaime superlative de gol – de apariţii terifice, care amintesc de viziunile apocaliptice ale lui Bruegel sau Bosch şi peste care planează lumina sângerie a unui crepuscul universal: „de atunci/lovim în tobe cînd pleacă/raţele sălbatice/iar mâinile noastre întinse/se topesc ca plumbul/în găurile roşii din văzduh//(…) pe valuri de sârmă plutim ne rărim/sângele unui câine picurând în prăpastie/moartea se plimbă iarăşi pe ţărm/cum ai arunca o pelerină peste animalul ucis//tatăl meu acum presat într-o carte/are părul negru şi obrazul rece de porţelan/e ca şi tatăl lui de peste pod/şi ca tatăl tătâne-său/cu care stăm la aceeaşi masă-n grădină/şi cu gesturi slabe/mai ducându-ne mâna la tâmplă/trecem unul prin altul/în dans/cu o ceaşcă de rouă pe frunte” (Ceaşca de rouă).

Aerul de pictură suprarealistă, care se regăseşte în cele mai multe din poemele lui Viorel Mureşan, nu trebuie să surprindă, căci autorul şi-a însuşit la perfecţie câteva principii din reţetarul onirismului elaborat pe vremuri de Ţepeneag şi Dimov; mai întâi pe acela al vizualităţii, apoi pe cel al „configuraţiilor” (asociaţii neoboşnuite de imagini de felul unui concetto, pe care cei doi „papi” ai grupului oniric îl propuneau în locul dicteului). Autorul Buchetului de platină a ştiut însă să dea o dezvoltare personală reţetelor oniriste, el este un dimovian în spirit şi nu în literă, propunânu-ne, într-un fel, versiunea „neagră”, traversată de terori eschatologice, a dimovianismului. Lipsite de luxurianţele cromatice şi de efectele de lumină „speciale” din lirica lui Dimov, viziunile lui Viorel Mureşan sunt dominate de invazia negrului şi a umbrei ca şi de obsesia materiilor tenebroase: „în octombrie acest an am scris şi multă poezie de dragoste/dar deodată/precum în aerul din gura unui pod/o pisică neagră se arcuia/într-un fel chiar răsfăţându-se/pe coala albă din faţa mea//apoi/m-a vizitat un şal negru întins frumos pe o scândură/mişca numai franjuri către copaci când l-am purtat prin grădină”  (În octombrie anul acesta am scris şi poezie dar deodată). Fragilitatea existenţială, spaimele şi atacurile de panică nu mai pot fi compesate aici prin transformarea lor într-un spectacol luxuriant şi feeric, ca la autorul Deschiderilor; ele vor fi exhibate, fără a fi exorcizate câtuşi de puţin (dovadă că ne aflăm la o altă vârstă a poeticităţii) pe parcursul unei pantomime sinistre, care se transformă treptat în supliciu grotesc: „limba/prinsă într-un parapet de piatră/prinse a-şi îndoi genunchii sub ea/a-şi pocni tot mai des fruntea cu palmele/a-şi da peste cap ochii/a-şi smulge masca//Colibă din trestie, colibă din trestie! Zidule, zidule! // să străbatem în caravană un drum foarte lung şi obositor/afişând râsul cel mai răutăcios://Colibă din trestie, ascultă! Zidule, ia aminte!//o limbă ce juca în timp ce din ea curgea sânge” (În octombrie anul acesta am scris şi poezie dar deodată). Din momentul în care vocaţia spectacularului nu se mai poate constitui într-o terapie a animei macerate în negrul trăirilor tenebroase, dar şi al cernelii, personajului liric nu-i mai rămâne decât să-şi scoată masca, devenită perfect inutilă, dar aici smulgerea măştilor e echivalentă cu moartea, iar rostirea directă, nemediată de ingenioasele jonglerii imagistice, se converteşte în epitaf: „aşa vor spune/îl atrăgeau cârciumile/şi cimitirele/şi nu scria mai mult de două versuri/pe an//i-au plăcut noaptea/şi străzi lăturalnice acoperite cu iarbă/şi de nicăieri nu s-a întors/fără umbra femeii/care împleteşte un anotimp de dantelă/deasupra unei prăpăstii//a ţinut o morişcă în calea vântului/când n-a mai fost vânt/a lăsat urme/pe zăpada albă/până când zăpada albă s-a subţiat//urmele lui s-au făcut iarbă” (Cenuşă din Paradis).

Cu şi mai multă intensitate e resimţită în lirica lui Viorel Mureşan (poet „livresc” ca mulţi din autorii promoţiei 80) „moartea cărţilor” (ades invocata „linişte din Byblos”), transformarea filei inscripţionate într-o pagină mută şi ilizibilă, iar a semnelor grafice în simple „obiecte”: „mi-am amintit că uitasem o carte deschisă/printre filele ei se coc mere/la capitolul următor/o broscuţă verde ascultă ploaia pe lac/din cerul căzut/ies solzii de crocodili ai acestor case//şi sfârşitul răspunsului:/ – să dispară liniştea din Byblos” (33 de rime pentru umbră). Dacă la Dimov se poate vorbi despre o nelinişte provocată de disiparea aproape instantanee a mirobolantelor mozaicări de imagini, poemele sale funcţionând după un soi de „principiu al caleidoscopului”, anxietăţile scripturale ale lui Viorel Mureşan sunt legate de metamorfoza la fel de instantane a cuvântului într-un semn cu neputinţă de descifrat, astfel încât travaliul poetic devine o operaţiune de reanimare, un fel de „respiraţie gură la gură”, menită să revitalizeze textul aflat permanent sub ameninţarea entropiei semantice. Iar această reanimare perpetuă  pare a se desfăşura în doi timpi, mai întâi operaţia de aglutinare, care uneşte de regulă, aşa cum am arătat, imagini foarte îndepărtate, iar apoi „decupajul”, aplicarea „tăieturilor” (foarte vizibile în amplul poem 33 de rime pentru umbră, elaborat după principiile fragmentarismului), ceea ce face ca textul să se alcătuiască şi dezalcătuiască permanent, dar nu după regula caleidoscopului (ca la Dimov), ci printr-o mişcare pulsatilă, care îi infuzează vitalitate şi dinamism.

Neîndoielnic astfel că peste filonul oniric din poezia lui Viorel Mureşan se suprapun anumite elemente ce ţin de mitologia textului şi a scriiturii, despre care, de altfel, am scris cu alte prilejuri. Important este însă că autorul (în a cărui personalitate, o sensibilitate crepusculară, atentă la aspectele declinante ale existenţei se întâlneşte cu spiritul calofil şi estet al unui bijutier de imagini) reuşeşte să le dea acestor „materiale”, care pluteau în atmosfera anilor săi de formaţie, o întrebuinţare profund personală, iar vocea sa lirică are un timbru uşor de recunoscut. Incontestabil, admirabil poet, „autoexilat” la Şimleul Silvaniei, Viorel Mureşan se înscrie (ca şi un alt franctiror solitar – Ionel Ciupureanu) în categoria „marilor singuratici” al poeziei actuale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: