mariana marin

 

Apetitul pentru aspectele  burleşti ale cotidianului  sau fascinaţia textului sunt străine de poemele Marianei Marin, care scrie o poezie a stărilor interioare, în care lirismul atinge tensiuni paroxistice. Pentru ea, faptul poetizării este un act de o gravitate superlativă,presupunând implicarea totală, lipsită de menajamente, aproape sinucigaşă în mişcarea nimicitoare a scriiturii. Si totuşi, autoarea nu este nicidecum o ‚textualistă” (in sensul dat termenului de Marin Mincu), căci, dincolo de transformarea actului scriptural intr-o trasare de „dâre” ale vieţii, ce se autodevoră scriindu-se, sau de mişcarea pivotantă a poemului care „scrie” si „se scrie” concomitent. este referenţial si autoreferential totodată, poeta trăieşte cu o intensitate neobişnuită oroarea de textul care i se dezvăluie in dimensiunile lui „inumane”, ca un uriaş mecanism apocaliptic, a cărui unica finalitate este aceea de a ucide. Prin urmare produsul textual va fi figurat sub forma „mecanismelor diabolice”, a „orologiilor infernale” în care se manifestă printr-o mişcare automatizată, pur mecanică, puterea ucigaşa a semnului scris: ”ea a deschis uşa cu gesturi mici/dar adevărul e ca nu a mai găsit nimic/din ultimii cititori rătăciţi in sala de lectură.Un război de o suta de ani,i-au surâs/şi a bătut ceasul din turn/şi ei s-au ridicat de la masa;//şi a ţipat ceasul de fier/şi ei şi-au înecat unghiile lor istorice” (Sângeroşii utopişti din epoca foiletonistică). Antagonismul dintre gândire si viaţă, care a torturat până la nevroză spiritul fascinat de disonanţă al modernismului capătî aici aşadar aspectul tensiunii paroxistice şi paradoxale dintre actul scrierii, investit cu atributele unei funcţii organice, de vreme ce pare a se naşte direct din intimitatea proceselor celulare si produsul acesteia, care nu e decât un reziduu al vieţii ce a devenit pur şi simplu carbon si grafit.  Astfel încât, simultan cu „maşinile infernale”, în lirica Marianei Marin isi fac simţite prezenţele vulcanii si potopurile rimbaldiene, în consonanţă cu o retorică a revoltei şi a maniei ce are ca obiect limbajul, incapabil să produca altceva decât „avortoni” ai vieţii, dejecţii vitale, cenuşi fiinţiale şi pulbere cosmică. Lumea textului este, în felul acesta, una a cenuşii şi a vulcanilor stinşi, a materiilor reziduale, dar (şi din momentul acesta poemele autoarei se vor diferenţia net de ale textualiştilor) în viziunea Marianei Marin miza poetizării este tocmai revificarea acestor lave răcite, cărora emitentul de scriitură este chemat să le infuzeze căldura propriilor sale combustii organice, iar poezia devine o „călătorie spre roşu”: ”În fiecare zi prietenii îmi aduceau o alta imagine/a lumii:/la început totul era o imensă cupolă de gheaţă/pe care vulturi orbi o purtau pe spinările lor/lunecoase;/la început a fost dreptul cenuşii/şi spaima unei voci ascuţite/într-o lumina uscaăa/căutându-ne//(…)La marginea oraşului sentimentele aveau capul retezat/ – Să se dizolve Roma in Tibru!/Soarele va continua să răsară cât mai aproape/ de adevăr/si viata mea va fi ultima minune a lumii” (Pe malul liniştit al vulcanului). Dacă la poeţii textualişti drama e semiotică, ţine de un sens intangibil, care rămâne întotdeauna doar „speranţă de sens”, iar textualizarea este asumata ca un „destin” (căci destinul începe acolo – arata Jean Baudrillard – unde încetează „valoarea de schimb” a semnului), la Mariana Marin e vorba, dimpotrivă, de tendinţa textului se a se autotranscende nu in căutarea unui semnificat dat ca absenţă, ci în direcţia unei supra-vitalităţi ce se manifestă polemic în raport cu lumea moartă a semnelor. La textualişti viata tinde sa se autodepăşească, ea devenind „formă” (adică text), în timp ce la autoarea Războiului de o suta de ani     textul încearcă sa iasă din sine, printr-un spasm dureros ,ca o naştere din carne şi sânge, pentru a deveni viaţă, astfel că poemele sale constituie exerciţii chinuitoare de autoscopie, pe parcursul cărora „ochiul interior” al conştiinţei e terifiat de mişcarea anarhica a plasmei vitale, atacată de o boală secretă, care face ca existenţa sa se convertească in agonie. Această experienţă a agonicului provoacă o îndepărtare de lumea care capătă aspectul unui coşmar bântuit de prezenţe stranii, de reziduurile fantomatice ale unei umanităţi ce deconcertează prin insensibilitatea la spectacolul suferinţei: ”Fără să-i invidiezi ,priveşti fascinata oamenii echilibraţi;/Te miri la nesfârşit cum de mai pot surâde (oare surâs să fie?)/cum de mai pot da sfaturi, reţete de rezistenţă,/cât de civilizat îmbină ei ziua cu noaptea,/halucinant de civilizat./Nu, nu-i invidiezi,/doar că nu prea mai crezi că sunt reali./Deşi realitatea ei o fac,/Nu rânjetul tău obosit,  greţos,/din spatele acestor ochelari/prin care ai văzut prea multe,/care nu-ţi mai folosesc la nimic.//Alienare, desigur./Dar alienarea cui?” (Contractul social e bun de la natura). Lumea va fi, în consecinţă ”inscripţionată” cu semnele morţii, ea capătă infăţişarea „vârtejului” in care se concretizează „fuga realului” şi pantomima oripilantă a nimicirii: ”Când m-am apropiat de treizeci de ani/a început vârtejul./În jur dezastrul devenea tot mai intens./niciodată nu ştiam/dacă a doua zi voi mai fi în viată,/dacă nu se va rupe arcul,/dacă rotiţele n-or lua dracului la vale/(…) De la un anotimp la altul,/ba poate mai des/rămâneam tot mai puţini. Una dintre fete spunea/că am devenit nişte ciocli” (Tinerete fara de arta). Disimulată în spatele unei acalmii inşelătoare, această spulberare, care antrenează în mişcarea ei nimicitoare deopotrivă omul si lumea, provoacă un fel de metalizare a plasmei organice, o reificare a materiilor sufleteşti: ”Era o acalmie inşelătoare a veacului/care sta să pleznească în pântecul meu de metal./O fizionomie bătută cu biciuşca de fiziologii ale bolilor mărunte, familiare./Dar cât mister până şi-ntr-un herpes!/Intr-un ghemotoc de nouă zi,/într-o frunză care începe să-ti crească in ureche,/iederă invizibilă, mustind.//Tu ,caravană a nervilor primăvara,/pântecul meu de metal” (Elegie). Mişcările memoriei constituie, la rândul lor, sursa unor suplicii lăuntrice, care ulcerează până la insuportabil o sensibilitate exacerbată, căci ele slujesc la resuscitarea timpului „putred”, care otrăveşte prezentul cu emanaţiile pestilenţiale ale unei istorii „bolnave”: ”Dar ca şi cum mirosul tău/ar atrage într-o zi roiul de viespi,/tot astfel trecutul continuă să te macine,/să te sărute temeinic, mărunt./Deasupra patului nupţial/doar imaginea câinelui mort/printre gunoaie/şi noile realizări acvatice ori sociale.//Si mai departe,în Andaluzia, ţipă noaptea” (Câinele andaluz).Încă si mai atroce decât acest rău ontologic este insă râul moral, ce ia mai cu seamă forma „minciunii progresive”; aceasta sporeşte nimicul lucrurilor şi potentează senzaţia vidului interior.Ea face parte din mecanica trivială a cotidianului şi ţine de lucrarea demoniacă a „pulsiunii de moarte”, anihilează vitalul, căci în viziunea Marianei Marin minciuna este una din formele de manifestare ale nimicului: ”Cu fiecare zi devii o fiinţă tot mai complexă./Descoperi bunăoară cum ţi se grefează/noul organ numit minciună progresiva,/cum este căutat in trecutul tău/locul dubios unde el se va dezvolta,/locul în care va fi silit sa înflorească!/şi astfel/cu fiecare zi mai adaugi si tu ceva/putreziciunii progresive/în care se lăfaie un urlet inghetat” (Puntea măgărilor, podul minciunilor).Starea de putregai are o imensa putere de contagiune, ea atacă însăşi chimia materiei vii, generând un fel de durere surdă, insidioasă, care nu se poate exterioriza pe de-a întregul în urletul producător de catharsis, refuzându-se verbalizării: ”Eu, innegrită de spaimă,/încerc să-mi apropii visul/în care tu te indepărtezi/odată cu suvoiul de sânge al zorilor. inchid ochii./ ii apasă şi pe ei neputinţa noastră,/îi macină şi pe ei tristeţea-mumie./Am dat de fundul sacului, iubire,/ne-am dat cu ei./Le semănăm cenuşa noastră la poartă.//Putregaiul ăsta care imi stă in gât/şi pe care nu-l pot smulge de acolo” (Putregaiul). Eul va oscila acum între ipostaza fiinţei inocente, care travesează o lume dezumanizată şi sentimentul unei damnaţiuni, născute din conştiinţa „dublului tenebros” care produce dorinţa de moarte. Astfel încât asistăm la o dedublare a personajului liric, suspendat între angelism şi tentaţia demoniacului, legat de patosul autoanihilării; el se proiectează in exterior, se multiplică în reflexe evanescente sau imprumută identitatea partenerului fantomatic, care nu reprezintă decât o figură antropomorfă a morţii: ”Astăzi e nunta, gândeam/şi nebunia a mai stat o clipa pe aproape./prin aburi subţiri de alcool/mireasa despre care atât ţi-am vorbit/mâna porcii soarelui cu nuieluşa de-alun/şi apoi se prefacea că nu ştie nimic/despre grohăitul lor sumbru./Astăzi e nunta, visam/si taverna viermuia ca o mare-n furtună./O parte din mine aduna jucării, chicotind,/o alta se tăvălea prin altarul smolit,/pe când tu cu o parte din tine/iţi imaginai un tren spre infern,/iar cu o altă mâna mânai uşurel/şi porcii soarelui prin oraşul lumină”(Poem de dragoste). ”Chemarea morţii” generează epuizarea, letargia conştiinţei, reverii ale odihnei care se asociază cu aspiraţia eului de a elimina toxinele maligne ale existentei: ”Doamne,/de m-as putea odihni într-un sanatoriu de munte,/printre pastile roz si albastre,/un sanatoriu cu miros puternic de brad/şi covoare moi,/cu doamne cochete si nevrozate/de conflicte plăcute, mici, conjugale./(…) De m-aş putea odihni în fiecare scenariu al vieţii,/în cotloane diverse, simple şi cinstite,/unde nu există decât un pat în care să dorm/şi-un lighean în care să  vomit/tot ce dându-mi ai luat, Doamne,//să tot vomit” (Elegie). Viaţa este resimţită acum ca o „băltire”, e un conglomerat de stări amorfe, gândul este supus, la rândul lui, unei „lichefieri”, se labărţează, dobândeşte consistenţa unei lichidităţi vâscoase, care e echivalentul faimoasei ape thanatizate: ”De acolo de sus,/Rolf Bossert îmi face semn să nu tac,/să continui/Iar eu ii răspund cu creierul meu lăbărţat/peste toate aceste trei lumi odată” (Semnul). ”Condensarea” substanţei interioare se va realiza in actul semnificării, care înseamnă a da expresie palpitului discordant şi anarhic al vieţii launtrice, dar faptul scrierii este pentru Mariana Marin prilej de oroare, de vreme ce el oripileaza prin ceea ce are mecanic, iar o zona de interstiţiu se manifestă între frisonul vital si dinamica scriiturii, care nu poate ţine pasul cu fluiditatea extremă a mişcărilor sufleteşti, de unde şi neputinţa ego-ului de a-şi exorciza trăirile tenebroase prin trecerea lor în scripturalitate: ”Atunci auzi scrâşnetul/şi maşinăria începe să mearga; poeme/despre ceea ce aş fi putut deveni/dacă bâlciul de dincolo de fereastră/ar fi avut ritmul inimii mele” (Despărţirea). Elaborarea eului scriptural este un nou act de dedublare, iar existenta personajului liric se desfaşoară în zona de inter-regn dintre fluxul stărilor de conştiinţă şi albul paginii care conţine toate virtualităţile scriiturii, în golul temporal dintre faptul trăirii si faptul scrierii care se acreditează şi se discreditează reciproc, în clivajul dintre viată şi reflexul ei scris: ”Pe geamuri ploaia/înăuntru felul în care/ţi-a fost posedată conştiinţa./cauţi antidotul/te ridici cu oarecare greutate din fotoliu/şi te aşezi la masa de scris./Ce bine că foşnetul creionului pe hârtie/nu poate fi ascultat/ – dai să gândeşti/dar în secunda următoare/nu mai eşti atât de sigură./Apeşi prin urmare mai energic  cu creionul./Aici in spaţiul mărunt dintre pagina alba/şi răsuflarea ta intunecată/în teritoriul cenuşiului/unde viaţa e limpede – fraza latină” (Elegie). Scrierea reprezintă însă o modalitate de pierdere a sinelui, care va fi prins in angrenajele devoratoare ale textului, devenind la rândul lui semn,i ar universul inscripţionat nu mai este decât reflexul in oglinda al „marelui mecanism” care transformă viata într-o pantomimă absurdă şi neputincioasă: ”De-aş fi ştiut să-mi pierd la timp umbra,/de-aş fi ştiut să mă arăt singuăa cu degetul,/să mă predau la timp poliţiei,/de-aş fi luat calea bisericii/ori mi-aş fi perfectat complexul Karenina…/Nu înainte însă de-a arde totul filă cu filă/de-a mă smulge din toate literele care m-au scris.//Oboseala asta îngheţată din ceafă/şi bătaia de inima/din ce în ce mai îndepărtată/sub roţile aceluiaşi tren invalid” (Complexul Karenina). Refuzând in egală măsură minciuna scripturală şi minciuna alienării, poemele Marianei Marin vor fi străbătute de un extraordinar patos al autenticităţii; ele aspiră să dea expresie, adeseori cu cruzime, violenţă şi fără false pudibonderii, adevarului nud şi nerusinat al vieţii, căci autoarea ridică faptul poetizării la coeficientul unui act existenţial, încercând să abolească orice linie de demarcaţie dintre viaţă şi literatură. Deşi mai ales în ultimele sale poeme, poeta transcrie adevărate „călătorii la capătul nopţii”, aceste texte au o extraordinară forţă interioară, care dovedeşte capacitatea autoarei de a-şi asuma în totalitate asemenea experienţe ale limitei si ale agonicului,iar suferinţa are aici, neîndoielnic, o dimensiune iniţiatică şi tocmai prin aceasta valenţă purificatoare şi soteriologică pe care i-o conferă durerii, poezia Marianei Marin atinge dimensiunea tragicului, singularizându-se in interiorului promoţiei 8o, căreia poeta îi aparţine mai mult cronologic decât prin modul său de a înţelege faptul poetizării.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: