faustin 3

-După întâmplarea cu balerina, liniştea mea a fost pusă la grea încercare. Fie pentru că cineva îmi pusese gând rău, fie pentru că persoanele mai simandicoase nu se mai înghesuiau să se mute aici, am fost pus în situaţia de a găzdui o familie de muncitori, care a adus cu ea toată bădărănia şi lipsa de educaţie a cartierelor proletare. El era un vlăjgan oacheş şi mustăcios, care obişnuia să facă popasuri repetate şi îndelungi prin birturile din apropiere, ea – o femeie mărunţică şi palidă, cu o voce ascuţită şi neplăcută, deprinsă cu sudalma şi cu blestemele. Îşi suduia straşnic bărbatul care îi răbda cu supunere toate ocările, îşi suduia încă şi mai abitir odraslele, se suduia cu vecinele, care nu erau toate de aceeaşi teapă cu ea, iar în câteva rânduri a avut îndrăzneala să ridice glasul până şi la Aglăiţa. Vocea ei începea să se facă auzită în toată casa de cum se crăpa de ziuă şi nu contenea decât la lăsarea nopţii, întreruptă doar din când în când de zbieretele celor doi copii murdari şi neîngrijiţi, pe care îi educa cu nuiaua şi înjurătura. Nu-mi putusem închipui niciodată până atunci că din gura unei femei pot ieşi nişte obscenităţi atât de înfiorătoare, care mă tem că i-ar fi făcut să roşească până şi pe cei mai înrăiţi tartori ai mahalalelor. Şi totuşi – a trebuit să înghit şi paharul acesta, nu voiam să ajung pe drumuri sau în cine ştie ce chichineaţă de la marginea Bucureştiului, aşa cum auzisem că păţiseră mulţi proprietari, evacuaţi samavolnic de prin casele lor.

Aveam necazuri şi cu progeniturile, doi băieţi de vreo cinci-şase  ani, care  se purtau ca nişte mici sălbăticiuni,  iar atunci când timpul urât nu le îngăduia să bată, împreună cu alte haimanale de seama lor, străzile din cartier, răsturnau toată casa cu susul în jos, îmboldiţi de o nestăpânită curiozitate.  Cotrobăiau prin dulapuri, trăgeau sertarele, se strecurau pe sub mobile, năvăleau în bucătărie ca să cerceteze cratiţele şi oalele Aglăiţei, iar uneori îi iscau sărmanei femei câte o spaimă de moarte, încingând în jurul ei nişte dansuri sălbatice, acompaniate de chiuituri ascuţite.  De răul lor totul trebuia bine păzit, totul trebuia ţinut sub cheie şi încuiat de două ori, dar, cu toate acestea, era de ajuns o singură clipă de neatenţie, pentru ca blestemaţii ăştia de plozi  să pună la cale un nou pocinog. Într-o zi, când  Aglăiţa a uitat descuiată uşa de la camera de oaspeţi, au dat năvală acolo, şi, până când să fie aduşi la ordine cu nuieluşa de mama lor, au reuşit să-mi dărâme Cerberul, care e una din relicvele mele de familie cele mai preţioase. De data aceasta ajunsesem cu răbdarea la capăt; mi-am luat inima în dinţi  şi i-am spus femeii că dacă nu e în stare să le dea copiilor ei o creştere cumsecade ar fi bine să-şi caute altă locuinţă. Ea a mârâit că îi bate destul, dar se vede că sunt soi rău, făcuţi din sămânţă stricată, dacă nici bătaia, care, aşa cum se ştie, e ruptă din rai, nu are putere asupra lor.

Nici această familie n-a avut o viaţă prea lungă aici, dar, din nefericire, loviturile pe care le-au primit au fost de o asprime pe care aş considera-o şi eu, la fel ca dumneata, cu totul exagerată, dacă n-aş cunoaşte ceva mai multe despre legile acţiunii şi reacţiunii şi dacă n-aş sti că spiritele pot să fie foarte răzbunătoare atunci când se simt ofensate. Mai întâi, femeia, care se întorcea  de la o coadă de alimente, a fost strivită de un camion; copiii au rămas în grija bărbatului sau, mai exact în grija Aglăiţei, căci omul era toată ziua plecat la lucru, iar uneori ajungea acasă seara târziu, taciturn şi întunecat, cu mintea toropită de băutură. De copii se ocupa cât de cât duminica;  atunci le făcea baie, le tăia unghiile şi îi căra după el la vreun meci de fotbal, apoi într-un birt de prin apropierea stadionului, unde îi îndopa cu mici cu muştar, cărora, ca să alunece mai bine pe gât, le adăuga şi câte o înghiţitură de bere. Prea tare pesemne că nu se sinchisea totuşi de ei, căci, nu după mult timp, a început să lipsească zile la rând şi, în cele din urmă, a dispărut de tot, lăsându-şi moştenire Aglăiţei progeniturile. Cu ajutorul miliţiei, am reuşit să aflăm că se transferase pe un şantier din Moldova, unde apăruse însoţit de o femeie care pretindea că i-ar fi soţie. De copii nici nu mai vroia să audă şi ne-a cerut, printr-o carte poştală, scrisă cu litere stângace şi chinuite, să-I dăm în grija unui orfelinat.

În timp ce profesorul povestea, m-am pomenit întrebându-mă dacă aceste întâmplări pot fi puse în totalitate pe seama  hazardului şi a coincidenţelor – ar fi fost explicaţia cea mai la îndemână! – şi dacă nu cumva în teoriile lui despre spirite există şi un grăunte de adevăr. E adevărat, eu personal nu văzusem niciodată vreun spirit, dar asta nu putea fi o dovadă a inexistenţei lor, având în vedere că experienţele noastre sunt aşa incomplete şi aşa limitate.

-Mai trebuie să ştii şi că aceia au fost ultimii mei chiriaşi – continuă profesorul. După asta, nimeni nu a mai vrut să se mute  aici şi a apărut legenda că această casă ar fi bântuită. Aşa am reuşit să trăiesc în linişte  mai bine de cincizeci de  ani. Vecinii au început să mă ocolească, autorităţile au renunţat să mă mai sâcâie şi am izbutit să-mi văd  în pace de opera mea ştiinţifică.

Aşa care va să zică.

În seara aceea am plecat cu inima puţin strânsă de la profesorul Faustin şi, nu ştiu de ce, imaginea Cerberului negru cu trei capete mi-a stăruit mult timp pe fundul retinelor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: