faustin 4

De cum am pătruns în locuinţa profesorului, m-am simţit învăluit de o căldură plăcută. Aglăiţa mi-a ieşit în întâmpinare, mi-a luat paltonul şi pălăria şi m-a poftit în odaia de musafiri, căruia nu i s-ar fi potrivit nici titulatura de salon, nici aceea de sufragerie. Invitaţii erau deja aşezaţi, fiecare la locul lui. În jurul uriaşei mesei rotunde, rămăsese liber doar scaunul, sau mai curând jilţul, ce-mi era destinat de fiecare dată, căci una din regulile acestor serate era aceea că toţi oaspeţii aveau nişte locuri dinainte stabilite de Faustin, care nu puteau fi schimbate sub niciun motiv. Bărbaţii purtau costume de culoare închisă, cravate sau papioane, iar femeile se îmbrăcaseră, ca de obicei, în rochii de seară. Toţi aveau în gesturi şi în ţinută o anumită solemnitate, ceva oarecum ţeapăn şi nefiresc. Faţa de masă de damasc alb era puţin îngălbenită de vreme, argintăria purta şi ea semnele discrete ale timpului, doar minunatele cupe de Murano îşi păstraseră neştirbite strălucirea şi transparenţa. Pe platourile de porţelan scump, ce purtau marca vestitelor manufacturi de la Sèvres se răsfăţau fructe de mare, stridii,  felii de batog de nisetru, de jambon şi de parmigiano. Alături le stăteau farfurioarele cu caviar, bolurile în care tremurau piftii de peşte şi de curcan, precum şi sticlele cu votcă finlandeză, calvados, absint, ouzo sau marasqiuno. Iar în colţul său, de pe soclu-i de marmură,  cerberul negru părea să prezideze această adunare de veterani îmbrăcaţi ca în jurnalele de modă de acum o sută de ani, printre care se strecura, aducând alte şi alte platouri, silueta cocoşată de slugă bătrână a Aglăiţei.

După ce m-am salutat ceremonios cu profesorul Faustin – care m-a luat de braţ, ţinând să mă conducă el însuşi la locul ce-mi era rezervat – şi m-am înclinat spre ceilalţi invitaţi, m-am aşezat pe scaunul masiv de mahon şi, aruncând o privire lungă şi cercetătoare de jur-împrejur, am început să-i trec în revistă pe musafirii din seara aceea. Nu fusese invitat niciun necunoscut.

La dreapta amfitrionului stătea vechiul său prieten Leonida Lascaris, un bătrânel putred de bogat, despre care nu  ştia însă nimeni exact cum şi prin ce mijloace se îmbogăţise, devenind unul dintre cei mai prosperi oameni din România. Unii spuneau că era un adevărat geniu al afacerilor mai mult sau mai puţin ortodoxe, alţii îl acuzau de legături cu mediile interlope şi cu oamenii influenţi din fosta Securitate. Ajunsese de mai multe ori pe prima pagină a ziarelor de scandal, intrase chiar şi în atenţia procurorilor de la DNA, dar nimeni nu-l putuse dovedi până atunci cu vreo faptă care să nu aibă o perfecta acoperire legală, căci omuleţul acela sfrijit cunoştea la perfecţie legile şi se pricepea să le interpreteze la fel de bine ca şi cel mai iscusit avocat. Înainte de ’89 fusese directorul unei făbricuţe de jucării, apoi se lansase în nişte speculaţii cu terenuri şi locuinţe, devenise, în doar câţiva ani, proprietarul câtorva lanţuri hoteliere de pe litoral, patronul unei mari firme de telefonie mobilă, membru în consiliul de administraţie  al unei faimoase bănci internaţionale, mogulul din umbră al celui mai influent canal de televiziune, iar în prezent era în fruntea unui consorţiu de import-export despre care se zvonea că ar avea în mâinile lui tot traficul de arme şi droguri cu Orientul Apropiat. Pe cel care cunoştea toate aceste detalii înfăţişarea lui Lascaris nu putea decât să-l contrarieze. Era un bătrân foarte scund, aproape scheletic, cu urechile mari, cu faţa zbârcită ca o smochină, cu un nas foarte lung şi cu nişte buze gălbejite şi foarte subţiri, aşa cum se zice că au numai oamenii răi şi încăpâţânaţi. Se deplasa greu, cu ajutorul unui baston, din cauza unei boli de oase, şi se exprima la fel de greu, lăsând impresia că nu e în stare să încropească o propoziţie cu mai mult de trei sau patru cuvinte. Şi era cel mai prost îmbrăcat dintre toţi invitaţii profesorului: îmi amintesc că în seara aceea purta un costum cafeniu, uzat pe la cusături, o cămaşă nu foarte curată, de culoarea cafelei cu lapte şi o cravată de aceeaşi culoare cu costumul, ieftină şi prost înnodată.

Alături de Leonida Lascaris, am descoperit chipul zâmbitor şi bărbos al pictorului Ieronim Baiulescu. O figură pătrată, nişte buze cărnoase, nişte dinţi surpinzător de albi şi de sănătoşi pentru un om de aproape şaptezeci de ani şi doi ochi luminoşi de un albastru desăvârşit, care te priveau cu prietenie de sub sprâncenele ciudat de orizontale, completau portretul acestui băiat de viaţă, căruia îi plăcea să întârzie la o sticlă de vin bun cu prietenii şi care mai atrăgea şi astăzi privirile studentelor de la belle-arte, unde ţinea un curs opţional despre opera lui George Apostu, ce-i fusese prieten apropiat. Temperament focos, se entuziasma repede, însă entuziasmul i se risipea foarte uşor.  Îl cunoscusem cu mult înainte de a frecventa seratele profesorului Faustin şi îi ştiam bine lucrările. Din nefericire, Ieronim era unul dintre acei artişti pe care Baudelaire îi numea undeva ,,jumătăţi de genii’’. Excepţional înzestrat, nu avusese niciodată nici puterea şi nici răbdarea de a-şi valorifica în totalitate posibilităţile. De aceea, pânzele lui aveau mereu aerul că ar fi rămas oarecum neterminate, păreau mai curând schiţele unor viitoare capodopere, pe care prietenul meu nu apucase însă să le realizeze până la şaptezeci de ani, şi pe care probabil nu le va realiza niciodată.

Vecina din dreapta a lui Ieronim era actriţa Daria Maru, ai cărei ochi alungiţi şi negri ca smoala făcuseră victime fără număr printre vânătorii de fuste ai Bucureştiului.  Se spunea că privirea ei are o putere hipnotică precum aceea a şerpilor, e capabilă să seducă, să supună sau să rănească profund şi că glasul său, care venea parcă din adâncul pântecelui şi al măruntaielor ei femeieşti, posedă nişte virtuţi afrodiziace capabile să aţâţe până şi moşnegii de nouăzeci de ani. Deşi era o actriţă mai mult decât remarcabilă, faima ei  fusese adusă nu atât de rolurile interpretate pe scenă, cât de numeroasele-i aventuri amoroase care fuseră decenii la rând subiectul predilect al bârfelor din mediile artistice bucureştene. Se spunea de asemenea că era o fire violentă, ranchiunoasă şi răzbunătoare, care nu tolera din partea amanţilor ei nici cel mai mic semn de infidelitate. De altfel, pe la mijlocul anilor ’70, când încercase să-şi înjunghie ibovnicul necredincios cu un coupe-papier, fusese judecată pentru tentativă de crimă şI achitată în cele din urmă, pentru că era o actriţă celebră, pentru că victima nu se alesese decât cu nişte tăieturi superficiale şi pentru că unul dintre liderii marcanţi ai partidului, mare amator de actriţe şi balerine, intervenise în favoarea ei. Acum, la şaizeci şi cinci de ani, Daria Maru mai era încă o femeie foarte frumoasă.  Avea un păr negru şi bogat, gene lungi şi catifelate, ochi de şerpoaică, un nas puternic, ca acela al Cleopatrei, o gură senzuală şi uşor răutăcioasă, umeri rotunzi şi puternici, braţe marmoreene, o talie de adolescentă, nişte coapse generoase şi desăvârşit modelate, şi la fel de mulţi amanţi ca în tinereţe, în ciuda renumelui său de ,,femeie periculoasă’.’

Nici nu se putea un vecin de masă mai puţin potrivit pentru Daria Maru decât Titus Ciumara. Totul era rotund la acest personaj onctuos ca un abate catolic: capul, umerii, spatele, mâinile, burticica destul de voluminoasă.  Avea o faţă bucălată şi spânatică, nişte sprâncene rare sub care picoteau doi ochişori cenuşii, nasul scurt şi drept, gura nu mult mai mare decât o cireaşă şi o bărbie rotundă şi grăsulie, cu gropiţă la mijloc. Manichiura lui era mereu impecabilă, iar în degetele lui, scurte şi trandafirii ca degetele unui copil, străluceau mai multe inele. Îmbrăcămintea lui se remarca întotdeauna prin câte un mic detaliu extravagant: îmi amintesc că în seara aceea avea la gât o cravată de un liliachiu intens, prinsă cu un ac de aur masiv, încrustat cu mici diamante. Umbla agale, legănându-şi alene şoldurile rotunde, şi se zvonea că în viaţa lui intimă bărbaţii jucaseră un rol mult mai mare decât femeile. Publicase mai multe volume de versuri, dar mai cu seamă câteva excelente traduceri din poezia medievală şi renascentistă franceză, care îl făcuseră bine-cunoscut iubitorilor rafinaţi de literatură.

În dreapta lui Titus Ciumara era aşezat un bărbat firav, adus de spate, cu umerii înguşti şi cu un gât ca de cocostârc, pe care mărul lui Adam ieşea puternic în evidenţă. Faţa gălbejită, triunghiulară, acoperită din loc în loc cu pete de ficat, nasul strâmb,  gura mare de batracian, cu colţurile lăsate în jos şi nişte ochelari cu lentilele groase puteau să lase o impresie neplăcută asupra spiritelor superficiale, dar ascundeau  în spatele lor o inteligenţă aproape diabolică. Profesor cu ani în urmă la facultatea de matematică, Pius Brânzeica era, cu obiceiul său de a despica firul în patru la nesfârşit, unul dintre cei mei incomozi parteneri de dialog pe care i-am întâlnit vreodată şi singurul dintre noi care, prin întrebările sale insidioase, reuşea să-l pună adesea în încurcătură pe profesorul Faustin. Materialist şi ateu, dar lipsit de patimă, rece şi riguros ca o tabelă de logaritmi, se străduia – şi nu de puţine ori izbutea – să demonteze sine ira et studio, cu o răbdare de călugăr benedictin, speculaţiile metafizice ale amfitrionului, care îi arăta o mare consideraţie şi îl poreclise avocatul diavolului. Pe trupul său costeliv şi osos, chiar şi costumele cele mai bine croite atârnau şleampăt. Mânca foarte puţin şi nu consuma niciodată alcool.

Nimeni nu cunoştea numele real al bărbatului masiv care stătea la dreapta lui Pius Brânzeica, toţi îi spuneam Colonelul. Nici despre trecutul lui nu ştiam aproape nimic, se spunea că fusese ofiţer de securitate. Era cel mai tăcut dintre musafirii profesorului Faustin. Rareori îl puteai auzi scoţând câteva vorbe, cu glasul său gros, care semănă cu mormăitul unei sălbăticiuni. Avea un cap mare, o faţă pătrată şi încruntată, o privire bănuitoare, care din când în când se fixa asupra vreunuia dintre invitaţi cu aerul că ar avea să-i reproşeze ceva, o mustaţă stufoasă şi nişte mâini mari şi foarte păroase. În timpul seratelor noastre, obişnuia să se joace cu o pipă din spumă de mare pe care o apuca între degete, o răsucea pe toate părţile, iar uneori o vâra între buzele sale groase, dar nu o aprindea niciodată, deşi la întâlnirile din casa lui Faustin fumatul era îngăduit, amfitrionul însuşi fiind un fumător pasionat. Nu mi-am putut explica niciodată ce căuta acest personaj enigmatic şi dubios la seratele profesorului şi îl antipatizam instinctiv în timp ce el mă trata cu o evidentă indiferenţă.

Vecina din dreapta a Colonelului era pianista Maia Cantuniary. Fiică unică a unui cuplu de muziceni din oraşul K. care încercaseră să o familiarizeze de mică, după puterile lor, cu tainele claviaturii, Maia se dovedise unul dintre acele talente care explodează puternic, încă de la vârstele cele mai fragede, pentru ca apoi să se stingă treptat, deoarece echilibrul lor interior este foarte precar şi nu pot purta pentru prea multă vreme povara succesului. La cincisprezece ani, domnişoara Cantuniary era socotită una dintre cele mai mari speranţe ale muzicii mondiale, la treizeci – o interpretă onorabilă, ale cărei execuţii se bazează mai mult pe rutină decât pe talent, iar la patruzeci renunţase să mai concerteze şi devenise una dintre profesoarele apreciate ale conservatorului. Câtă deosebire între această femeie fragilă, care se lupta de câţiva ani cu o boală incurabilă căreia, de bine de rău, reuşise până acum să-I amâne deznodământul şi focoasa Daria Maru! Maia era mică de stat, avea o constituţie plăpândă şi  bolnăvicioasă, o faţa micuţă şi palidă ca de fetiţă, un nas cârn, o gură minusculă  şi o bărbie rotunda, care devenise dublă odată cu vârsta. Frumoşi îi erau numai ochii: nişte ochi mari, albaştri şi visători, în care se iveau adesea umbre misterioase.

În dreapta pianistei şi în stânga mea stătea romancierul Lazăr Săvoiu. Uneori aveam impresia că profesorul Faustin ne aşezase unul lângă altul din sadism. Săvoiu era antipatizat de toată tagma scriitoricească: i se recunoştea valoarea de prozator, dar era considerat un personaj imposibil, pe care toată lumea îl ocolea şi căruia nu i se cunoştea niciun prieten. Se considera o victimă a intrigilor din mediile literare unde, chipurile, nu i se acorda recunoaşterea meritată, era mereu pus pe dispute şi pe polemici, suferea de un orgoliu bolnăvicios, de mania persecuţiei şi avea uneori nişte accese de violenţă care depăşeau orice limită a bunului simţ. Era un bărbat înalt de aproape doi metri, cu părul totdeauna zbârlit, cu nişte membre lungi, care semănau cu labele unui păianjen, cu o faţă prelungă, o bărbie ascuţită,  un nas coroiat, o frunte înaltă brăzdată de nişte cute adânci şi nişte ochi mici şi  verzi, cu privirea maliţioasă ca o otravă. Nu putea sta nici un moment locului, uneori se ridica brusc de pe scaun şi începea să se plimbe, cu paşi mari şi nervoşi,  prin camera de musafiri a profesorului, care nu pierdea niciodată în aceste momente prilejul de a-i arunca vreo ironie subţire. Obiceiul sau de a se scărpina în cap sau pe faţă în momentele cele mai nepotrivite îmi provoca o anumită repulsie.

Zdrahonul din dreapta mea se numea Radu Rogalski. Era tuns perie,  avea un cap mare, o faţă lată şi foarte oacheşă, pe care, din loc în loc, apăreau dârele albicioase ale unor vechi cicatrici, o bărbie masivă şi un nas turtit, care îl trăda pe fostul pugilist de performanţă. Căci, prin anii optzeci, Rogalski fusese una din gloriile boxului românesc, deţinea două titluri europene şi ratase de puţin un titlu olimpic. După retragerea din activitatea competiţională intrase mai întâi în presa sportivă, apoi în cea de scandal, ajungând repede renumit pentru articolele lui belicoase la adresa unor oameni politici, articole din care nu lipseau violenţele de limbaj şi pentru care ajunsese de mai multe în faţa instanţelor de judecată. În ultima vreme o lăsase însă mai domol cu polemica, devenise patronul unui ziar influent, iar gurile rele spuneau că fusese cumpărat de fruntaşii partidului de guvernământ. Prezenţa lui la seratele profesorului Faustin mi se părea la fel de puţin explicabilă ca şi aceea a Colonelului.

În sfârşit, în dreapta lui Radu Rogalski, trona bătrână domnişoară Adelina Beiu, care fusese la vremea ei spaima mai multor generaţii de elevi ale liceului Şincai. Profesoară cu o pregătire exemplară, dar de o severitate superlativă, care lăsa în fiecare an puzderii de corigenţi, primise, din partea unui coleg răutăcios porecla de Ghilotina, ce a însoţit-o de-a lungul întregii sale cariere didactice. După pensionare, domnişoara Adelaida îşi descoperise o nouă pasiune, spiritismul, şi se spunea că are nişte calităţi de medium cu totul excepţionale, motiv pentru care profesorul Faustin o preţuia în mod deosebit şi o aşeza mereu în stânga lui, dreapta fiindu-i rezervată în exclusivitate amicului său din copilărie, Leonida Lascaris. Domnişoara Beiu era o bătrână zbârcită şi cocârjată, al cărei chip, acoperit cu straturi groase de fard, păstra încă vagi urme de frumuseţe.  Avea o faţă prelungă, pomeţii puternic reliefaţi şi o bărbie ascuţită de vrăjitoare. Târă după ea întotdeauna o geantă uriaşă de moaşă încărcată până la refuz cu cărţi de esoterism, pe care mă miram cum de braţele sale firave reuşesc să o urnească din loc.

-În sfârşit, iată-ne pe toţi doisprezece, spuse profesorul Faustin, aruncându-mi o privire în care mi s-a părut că pot desluşi un început de mustrare. Vă mulţumesc că aţi înfruntat viforniţa de afară ca să-i ţineţi tovărăşie unui bătrân mahmur de atîta singurătate.  Nădăjduiesc că o să socotiţi casa mea îndeajuns de primitoare, bucatele Aglăiţei îndeajuns de gustoase şi că ne vom bucura împreună, aşa cum am făcut-o şi alteori, de plăcerile statului la taifas şi de buchetul unui vin franţuzesc, pe care prietenul Ieronim, va şti, fără doar şi poate să-l aprecieze cum se cuvine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: