faustin 5

Maia Cantuniary se dovedi în seara aceea mai vorbăreaţă ca niciodată.

Nici nu isprăvise bine Ieronim Baiculescu de povestit, când am auzit glasul stins, ca venind dintr-o altă lume, al pianistei.

-Ştiu şi eu o poveste asemănătoare.

Eram cu atât mai curios cu cât Maia vorbea rar la seratele profesorului, căci, în ciuda experienţei sale concertistice, rămăsese o făptură timidă, un fel de plantă de seră foarte sensibilă, care părea tot timpul că stă ascunsă în spatele unui geam protector, destinat să o ferească de contactul direct cu lumea din jur.

-Te ascultăm – îi zâmbi încurajator profesorul Faustin.

Maia se înroşi, avu parcă o clipă de ezitare, tuşi de câteva ori şi, în sfârşit, se hotărî să vorbească.

-Eu n-am avut niciodată ocazia să asist, ca domnul Baiulescu, la vreo întâmplare neobişnuită. Povestea asta am auzit-o de la o săsoaică bătrână, care obişnuia să frecventeze, pe vremuri, locuinţa părinţilor mei. Aşa cum probabil unii dintre dumneavoastră cunosc,  m-am născut şi am copilărit în oraşul K., unde exista pe vremea aceea o viaţă muzicală destul de activă. Tata era violoncelist la Filarmonică, iar mama profesoară de pian. Lor le datorez începuturile mele în muzică şi, fără încurajarea lor permanentă, n-aş fi realizat nici măcar puţinul cu care mă pot lăuda din destul de scurta mea carieră de interpretă. În casa noastră se organizau nişte mici serate muzicale, desigur mult mai modeste decât cele ale gazdei noastre de astăzi. Printre oaspeţii nelipsiţi ai acestor serate se număra şi doamna Fabrizius, văduva unui profesor de istorie de la liceul german, unde predase cu ani în urmă şi bunicul meu dinspre mamă. Profesorul Fabrizius fusese un excelent cunoscător al istoriei saşilor din Transilvania, cărora le consacrase mai multe lucrări erudite, unele scrise în colaborare cu soţia lui, o femeie deosebit de cultivată şi de inteligentă.

Pe  vremea când am cunoscut-o eu, doamna Fabrizius trebuie să fi avut vreo optzeci de ani. Era o femeie înaltă, încă impunătoare, cu trăsături aristocratice şi cu părul alb ca zăpada. Se îmbrăca sobru, dar elegant, nu încerca să-şi ascundă vârsta sub straturi groase de fard şi purta puţine bijuterii. Puteai  să-ţi dai uşor seama că fusese odinioară foarte frumoasă. Cine ar fi crezut că bătrâna asta de o rară distincţie era poreclită cu decenii în urmă Lola Nebuna şi fusese pensionara unui bordel?

Din anumite vorbe cu două înţelesuri, pe care părinţii le mai scăpau în faţa mea, am înţeles că doamna Fabrizius era primită în puţine case din K…, pentru că pe seama ei circula o anumită legendă, care n-a fost niciodată confirmată în întregime, dar nici n-a fost infirmată vreodată convingător. Se spunea că, în timpul sudenţiei lui berlineze, agitate şi petrecăreţe, Theodor Fabritius cunoscuse într-un loc de petrecere, destinat exclusiv domnilor, o tânără de o frumuseţe răpitoare, inteligentă şi destul de citită, pe care mizeria o silise să se azvârle în ghearele prostituţiei. Clienţii localului îi spuneau Lola Nebuna, pentru că de multe ori era apucată din senin de nişte crize de plâns care puteau să dureze ceasuri întregi şi erau urmate de momente lungi de apatie, când tânără rămânea cu privirea pierdută în gol, părând doar pe jumătate conştientă. Fabrizius s-a îndrăgostit nebuneşte de ea, a şcolit-o pe banii lui (căci era unicul moştenitor al unui bogat fabricant de tacâmuri) şi în cele din urmă a luat-o în căsătorie. Prin oraşul K. începuseră să circule tot felul de zvonuri murdare pe seama acestei perechi, aşa că proaspeţii însurăţei au locuit mult timp la Berlin şi poate că ar fi rămas pentru totdeauna acolo, dacă Theodor Fabrizius n-ar fi fost tot mai neliniştit de manifestările zgomotoase ale naziştilor, care de altfel aveau să vină, nu peste mult, la putere.

Prin urmare, cei doi soţi s-au stabilit în K., unde profesorul, cunoscut în anumite cercuri pentru articolele lui din publicaţiile universitare  de istorie, a primit o catedră la liceul german. Au fost întâmpinaţi dacă nu cu o ostilitate făţişă, cel puţin cu răceală. Colegii i-au dat de înţeles profesorului că relaţiile lor trebuie să rămână strict profesionale şi se încheie la ieşirea liceului, iar protipendada săsească a oraşului le-a întors spatele. Primeau şi făceau foarte puţine vizite, dar asta nu părea să-i afecteze prea mult. Theodor Fabrizius era mai preocupat de studiile sale istorice decât de evenimentele mondene, iar soţia lui avea o piele mult prea tăbăcită de şcoala vieţii ca să se mai sinchisească de zvonurile răspândite pe seama ei. Singurele ieşiri în public pe care şi le îngăduiau aveau loc cu ocazia evenimentelor muzicale.

Văd însă – continuă Maia Cantuniary – că am început să mă abat de la firul istoriei mele, căci nu despre viaţa Lolei Fabrizius aveam de gând să vă povestesc, chiar dacă a fost aşa de plină de aventuri, încât ar merita un roman.

Era la sfârşitul uneia dintre obişnuitele noastre serate de sâmbătă. Invitaţii se adunaseră în jurul mesei din sufragerie, la o felie de cozonac şi la un pahar de vin, iar afară era o vreme la fel de aspră şi de păcătoasă ca şi cea de acum. Se vorbea ba de una, ba de alta şi, la un moment dat, doamna Fabrizius a cerut permisiunea să ne spună o istorie de demult, despre care soţul ei susţinuse tot timpul că este adevărată.

Musafirii s-au aşezat cât mai comod pe scaune, tata le-a mai umplut o dată paharele, iar bătrâna a început să istorisească.

-Probabil iar o istorie cu stafii! –mârâi nemulţumit Lazăr Săvoiu.

-Dumitale nu-ţi plac? – întrebă pe neaşteptate Pius Brânzeica. Şi eu sunt materialist, nu cred nici eu în superstiţii şi le combat de câte ori mi se iveşte ocazia, dar ascult întotdeauna cu mare plăcere asemenea poveşti.  Ce poate fi mai plăcut, mai ales pe o vreme atât de câinească ca asta, decât să stai la căldură, în faţa unei mese îmbelşugate, aşa cum sunt cele pe care ni le oferă de fiecare dată prietenul Faustin, şi să asculţi o istorie cu stafii care să-ţi facă părul măciucă.

-Mie nu-mi fac niciodată părul măciucă – ripostă prozatorul – şi nu pot decât să mă mir că o persoană atât de cultivată şi de inteligentă ca dumneavoastră, domnule profesor, poate savura asemenea stupidităţi.

-Şi ştii de ce, domnule Săvoiu? – interveni în discuţie profesorul Faustin. Pentru că prietenul Pius e un ateu deştept. Personal întotdeauna am preferat să stau de vorbă cu un ateu deştept, chiar dacă acesta nu-mi împărtăşeşte convingerile, decât cu cine ştie ce minte habotnică, dar încuiată.  Eu zic însă s-o rugăm pe Maia să povestească mai departe şi să încercăm să nu  irităm prea tare  spiritele ce se vor fi găsind şi în această încăpere, şi care uneori pot deveni foarte răzbunătoare.

Săvoiu vru să mai spună ceva, dar o privire încruntară şi severă a amfitrionului îi potoli pentru moment logoreea, iar pianista istorisi mai departe:

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: