faustin 6

Povestea asta s-a petrecut acum mai bine de patru sute de ani – a început să povestească Lola Fabrizius – chiar în oraşul nostru. Clopotul de la biserica Sfintei Fecioare, căreia pe atunci nu i se spunea încă Die Schwarze Kirche, vestise, nu cu multă vreme în urmă, moartea judelui Lucas Hirscher – un bărbat, după cum ne spune tradiţia, pe cât de mic de stat pe atât de mare la minte. Judele nu avusese niciun fiu, iar după moartea lui, afacerile familiei au fost preluate, cu o mână de fier, de văduva lui, Apollonia. Pe vremea aceea, femeile îşi vedeau de treburile lor casnice şi nu îndrăzneau să-şi bage nasul în socotelile bărbaţilor, iar negustorimea din K. socotea că, îngustă la minte şi nepricepută, văduva judelui va duce de râpă  în scurtă vreme agoniseala Hirscherilor, la care trudiseră câteva generaţii.

Prealuminatele minţi negustoreşti nu ştiau însă ce diavol afurisit se ascunde sub fustele lungi ale Apolloniei. Femeia asta mătăhăloasă şi aspră, care vorbea o săsească rudimentară şi nu avea nici cea mai mica învăţătură de carte, s-a dovedit mai pricepută în rostul şi mânuirea afacerilor decât orice bărbat. În curând toată lumea avea să-i ştie de frică, dar şi să-i acorde un mare respect, căci, deşi se târguia cu înverşunare pentru fiecare florin,  deşi era neândurătoare cu datornicii, pe care îi urmărea până în pânzele albe, Apollonia era de o onestitate aproape maniacală şi, dacă nu vroia să fie înşelată, nu căuta nici ea să înşele pe cineva. Sub oblăduirea ei, averea Hirscherilor a sporit. Era cea mai bogată femeie din întregul Burzenland şi nu se zgârcea niciodată când era vorba de vreo faptă de binefacere.

Cea mai de preţ dintre toate comorile Apolloniei era însă fiica ei, Barbara, la care ţinea ca la ochii din cap. Pe atunci fata avea vreo şaptesprezece ani. Cam durdulie, cam pistruiată, cu braţele şi cu coapsele poate cam groase,pentru  gustul bărbaţilor din ziua de astăzi, era însă foarte pe placul celor de atunci, căci pe vremea aceea femeile durdulii, la care aveai ce strânge în braţe, se bucurau de o mare apreciere. Barbara avea cele mai frumoase rochii, aduse uneori cu mari sacrificii tocmai din Franţa şi din Italia şi cele mai scumpe bijuterii. Avea chiar şi ceva învăţătură, mai multă decât li se hărăzea de obicei femeilor, căci mama ei se înţelese cu câţiva profesori de la şcoala lui Johann Honterus să-i dea Barbarei nişte lecţii particulare. Ajunsă la vârsta măritişului, fata deţinea cunoştinţe elementare de gramatică, retorică, aritmetică şi astronomie şi putea citi binişor fabulele lui Esop în limba latină. După ce a împlinit şaisprezece ani, curtezanii au început să roiască în jurul ei, atraşi de farmecele sale trupeşti, dar mai cu seamă – ca să spunem adevărul adevărat – de zestrea uriaşă făgăduită de Apollonia.

În cele din urmă, bine îndrumată de mama ei, Barbara şi-a oprit alegerea asupra tânărului Hans Benkner, care aparţinea uneia dintre cele mai bune familii ale oraşului. Tinerii se plăceau, părinţii au căzut repede la învoială şi, după o scurtă logodnă, a fost stabilită data casătoriei, iar pastorul Wagner de la Biserica Sfintei Fecioare, unul dintre primii învăţăcei ai lui Honterus, se pregătea să facă anunţurile de nuntă. Rochia de mireasă a Barbarei fusese comandată la vestitele mătăsării franţuzeşti, iar bijuteriile pe care urma să le poarte la cununie urmau să sosească tocmai din Persia.

Pregătirile pentru nuntă erau pe isprăvite, sosise şi rochia de mireasă, când Barbara, care nu suferise în viaţa ei de vreun beteşug, muri pe neaşteptate. Vestea morţii ei a răscolit întregul oraş, stârnind tulburare, chiar şi dincolo de zidurile cetăţii, printre românii  de rit schismatic din Belgerei, care aveau afacerile lor cu Apollonia sau printre secuii aşezaţi în vecinătătatea leprozeriei din Blumenblau, ajungând până în colibele de pământ acoperite cu paie din Ţigănimea ce se întindea la picioarele dealului numit Galgenberg. În vechea reşedinţă a Hirscherilor de pe Uliţa Căldărarilor au început pregătirile de înmormântare. Se zvonea că Barbara va fi înmormântată în noua ei rochie de mireasă, împreună cu  giuvaierurile sale cele mai de preţ.

Trebuie să ştiţi că pe vremea aceea călătorii ce se apropiau de K.,  venind prin pasul Predealului, puteau zări, pe partea stângă a drumuiui, nu departe de intrarea în cetate, o colină pleşuvă pe lângă care treceau mereu cu o anumită strângere de inimă. Acesta era unul dintre locurile cele mai rău famate din apropierea oraşului: vestitul Galgenberg sau Dealul Spânzurătorilor.  În vârful acestei coline se înălţa o spânzurătoare de piatră, în care atârnau mereu, ciugulite de zor de păsările de pradă, câteva trupuri putrezite pe jumătate. Ceva mai încolo, întunecată şi cocoşată, se afla locuinţa călăului.

Dacă în ziua în care vestea morţii Barbarei, ca şi zvonurile despre pregătirile de înmormântare puse la cale de Apollonia, se răspândiseră pretutindeni, cineva ar fi trecut pragul acestei locuinţe, de care cinstiţii breslaşi şi negustori din cetate n-ar fi cutezat cu niciun preţ să se apropie vreodată, s-ar fi pomenit într-o odaie scundă şi afumată, servind în acelaşi timp de sufragerie, cuhnie şi cămară. Pe lângă pereţi erau înghesuiţi  câţiva saci cu faină, iar de grinzile tavanului erau atârnate două şunci mătăhăloase de porc, câteva ghirlande de cârnaţi şi o jumătate de oaie pusă la saramură şi uscată la soare. Într-un colţ atârna un paloş mare, cu două tăişuri, cu care se înfăptuia în cetatea din vecinătate dreptatea. Aşezate în jurul mesei din mijloc, pe nişte laviţe grosolane de lemn, trei persoane – doi bărbaţi şi o femeie – îşi împărţeau o gâscă friptă şi un ulcior pântecos de vin roşu.

-Nu se trăia tocmai prost în locuinţa călăului! – remarcă Radu Rogalski.

-Câtuşi de puţin! – se sili să zâmbească Maia Cantuniary. Într-unul din studiile sale, profesorul Fabrizius scria că executorul sentinţelor capitale din K. – care era recrutat întotdeauna din rândul populaţiei ţigăneşti – pe lângă simbria pe care i-o plătea Sfatul Oraşului primea, potrivit unei rânduieli vechi, câte doi florini din partea fiecărui ţigan. În comparaţie cu sărăntocii din Ţigănime, cu care de altfel se purta ca un fel de stăpân, alegându-şi  din rândurile lor ajutoarele, pe care le obliga adesea să-l slujească prin fapte de violenţă, putea fi socotit un om  pricopsit.

-Sunt sume ridicole – zâmbi profesorul Pius. Călăii Parisului, mai ales cei din vestita dinastie a Sansonilor, ajunseseră să strângă avuţii însemnate. Unul dintre ei şi-a permis chiar să-I dăruiască soţiei sale – care suferea de melancolie – un castel.

-Vreau să aud mai departe povestea! – bătu nerăbdătoare din picior Daria Maru.

-Da! Povestea! – am strigat şi eu, prins de farmecul acestor întâmplări vechi.

-În capul mesei – istorisi în continuare Maia Cantuniary, care profitase de această scurtă întrerupere pentru a-şi mai trage puţin respiraţia – şedea un bărbat îndesat şi fălcos, de vreo cincizeci de ani. Avea sprâncene groase şi împreunate, ochi mici şi răi de de mistreţ, un nas lătăreţ şi nişte buze groase şi vinete, umbrite de o mustaţă stufoasă. Era îmbrăcat cu oarecare dichis, într-o vestă de catifea de un roşu aprins, pe sub care purta o cămăşă albă foarte curată. Pantalonii strânşi pe picior erau de culoarea vişinei putrede. Purta în picioare nişte cizme de piele ungureşti,  de aceeaşi culoare cu vesta, iar din cărâmbul uneia dintre ele se iveau plăselele, meşterite din corn de cerb, ale unui cuţit. Acesta era Palko – meşterul-călău al oraşului K. Pe seama lui se spuneau vrute şi nevrute: ba că tăiase o fată în noaptea de Sfântul Bartolomeu şi îi vânduse sângele evreilor, ba că nu era cu totul străin de faptele unei bande de tâlhari ce bântuia pe drumul Kuhalmei şi ale cărei urme duceau spre bordeiele puturoase din Ţigănime. Pe unii dintre cei bănuiţi Palko însusi îi frânsese pe roată lângă poarta Closther a oraşului, unde fuseseră lăsaţi pe urmă să putrezească, dar tâlhăriile nu încetaseră. Tot ce se ştia însă cu siguranţă despre meşterul Palko era că se se arăta drept un om cam nebun şi iute la mânie, căruia îi ştiau de frică până şi patricienii oraşului. Oare, cu prilejul unui cules de vie şi din pricina unor neînţelegeri băneşti, nu el îl ameninţase cu baltagul pe senatorul Johannes Teutsch şi nu tot el îl izbise cu sabia la o o petrecere pe lăutarul Guriţă, lăsându-l fără jumătate dintr-o ureche?

În dreapta meşterului-călău stătea Neaga, ţiitoarea pe care Palko şi-o adusese tocmai de prin părţile Făgăraşului, plătind pe ea zece florini. Era o ţigancă şubţiratică, iute ca o zvârlugă şi cu ochii vicleni, care se pricepea să facă toate voile ibovnicului ei, dovedindu-i noapte de noapte că şi-a meritat preţul.

Cel de-al treilea mesean era un flăcăiandru spânatic şi bălăior, îmbrăcat cu o vestă murdară de lână şi cu nişte cioareci cârpiţi. I se spunea Bàràny – sau cum ar veni pe româneşte Mielul – şi era cel mai de încredere dintre cei trei ucenici ai călăului. Băiatul venise cu vreo doi ani de undeva de prin Secuime, se pripăşise pe lângă Palko, la care găsise un culcuş în şopron şi o bucată destul de mare de pâine, şi, dovedindu-se cuminte şi ascultător, arătând o fire blândă şi prietenoasă, câştigase încrederea meşterului, ce îl ridicase la treapta de prim-ajutor.

Cei trei vorbeau despre moartea Barbarei şi, mai cu seamă, despre înmormântarea pregătită de Apollonia.

Bàràny, care tocmai se întorcea din cetate, unde fusese trimis să dea o aruncătură de ochi, se apucase de povestit. Băiatul avea un uşor defect de vorbire, era poate şi cam sărăcuţ cu duhul, dar Palko înţelese prea bine din spusele lui împleticite şi grosolane că Barbara va fi dusă la groapă încărcată de sus până jos de bijuterii. Ochii ţigăncii sclipeau. Călăul îl asculta pe băiat, ursuz şi posomorât, încruntând din sprâncenele sale stufoase, iar la urmă rânji pe sub mustaţă, lăsând la vedere nişte cioturi negricioase de dinţi, şi mârâi că e păcat de la Dumnezeu ca asemenea avuţii să fie lăsate pe seama viermilor din gropane. Neaga încuviinţă din cap în tăcere şi îi trimise ibovnicului ei un zâmbet şiret.

Deodată, pe Galgenberg se auzi bătaia tânguitoare a clopotelor: bătea clopotul cel mare de la biserica Sfintei Fecioare, a cărui voce gravă era însoţită de glasul bătrânicios al clopotului de la biserica Sfântului Bartolomeu, zidită în urmă cu câteva sute de ani de două fete orfane, şi de graiul mai subţiratic al clopotului de la capela Sfântului Martin. Erau trase clopotele şi la bisericuţa din Blumenblau.

Călăul se ridică brusc în picioare, îşi puse pe cap o pălărie fudulă cu pene şi spuse că va coborî în cetate, unde pesemne va zăbovi mult. Şi nici nu începuse bine meşterul să apuce poteca abruptă a Galgenbergului, că ţiganca cea subţiratică sărise deja pe genunchii lui Bàràny, care, în apropierea unui fund săltăreţ de femeie, cum era acela al Neagăi, se putea preface uşor din miel în berbec

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: