faustin 8

 

-Povestea asta am mai auzit-o de câteva ori – spuse Radu Rogalski, care izbutise să dea gata castronul cu piftie şi acum pufăia dintr-o ţigară de foi.  Diferite erau numai împrejurările.

-Folclor! – mormăi şi Lazăr Săvoiu.

Maia  se înroşi şi se făcu parcă şi mai mică în scaunul uriaş al amfitrionului.

-Şi totuşi, ştiinţa a consemnat în ultimii ani vreo patruzeci de cazuri de moarte aparentă, despre care scriu revistele serioase de medicină – zise Pius Brânzeica.

-Au fost şi pe la noi – zise Colonelul.

-Ne povestiţi? – vorbi iar Daria Maru.

-Nu e mare lucru de povestit. A făcut mare vâlvă mai ales cazul unei cunoscute soliste de muzică populară. Cazul ăsta a ajuns şi la urechile Elenei Ceauşescu, care a ordonat ca în jurul lui să se păstreze cea mai deplină tăcere.

-Parcă am auzit şi eu câte ceva – spuse profesorul Faustin.

-Femeia se întorcea de la o nuntă, unde cântase toată noaptea şi se arătase veselă şi plină de viaţă – continuă Colonelul. Ajunsă acasă, i s-a făcut rău dintr-o dată şi a murit peste câteva minute, înainte de sosirea ambulanţei, sub privirile neputincioase ale soţului ei. La cererile insistente ale familiei, care avea numeroase relaţii suspuse, nu i s-a făcut autopsia. S-a bănuit că fusese vorba de un infarct. În ziua de după înmormântare, un gropar a pretins că, venind la cimitir foarte de dimineaţă,  a auzit nişte strigăte înfundate care veneau din mormântul cântăreţei şi l-a anunţat pe administrator. Acesta, la rândul său, a telefonat la miliţie. Moarta a fost deshumată. A fost găsită  întoarsă cu faţa în jos, cu  obrajii vineţi, aproape negri, cu ochii holbaţi şi cu buzele muşcate până la sânge. Ca unul care am fost de faţă la deshumare, pot să vă spun că n-am văzut în viaţa mea, deşi mi-a fost dat să văd multe, un chip mai schimonosit de groază decât chipul acelei femei, a cărui imagine  m-a urmărit după aceea zile în şir.

-Nu vi se pare că poveştile din seara asta au devenit cam sinistre, profesore Faustin? – făcu Radu Rogalski.

-Pe  potriva vremii de afară – spuse amfitrionul.

Pentru câteva momente în încăperea privegheată de cele trei capete ale cerberului de marmură a domnit o tăcere apăsătoare. Se auzea doar şuieratul lugubru al vântului, care bătea parcă tot mai puternic. Tăcerea fu ruptă în cele din urmă de glasul uşor peltic al lui Titus Ciumara:

-Dacă îmi îngăduiţi, o să vă spun şi eu o poveste, pe care de  obicei n-o istorisesc în faţa oricui şi pe care, deşi de mulţi ani mă străduiesc să o uit, povestirea domnişoarei Cantuniary mi-a readus-o în amintire.

-Tot despre sindromul lui Lazăr? – zâmbi profesorul Pius.

-Câtuşi de puţin.

-Bine că v-aţi gândit să schimbaţi în sfârşit subiectul ăsta ridicol – mârâi prozatorul.

-A fost o vreme când citeam cu pasiune cărţile de esoterism, pasiune care – aşa cum prea bine cunoaşte prietenul Faustin – nu mi-a dispărut nici astăzi în totalitate. Eram preocupat de alchimie, astrologie, ştiinţa numerelor, încercam să cunosc unele taine ale Cabalei, pe care gazda noastră de astăzi a izbutit  să le pătrundă mult mai bine decât mine, dar mă atrăgeau mai cu seamă învăţăturile esoterice indiene şi credeam cu tărie  în ideea metempsihozei.

-Ce dracu, Titus, suntem în secolul XXI…. – nu se lăsă Lazăr Săvoiu.

-Domnilor, mă tem că după moarte nu mai urmează nimic, reintrăm în circuitul etern al materiei – spuse cu glasul său liniştit Pius Brânzeica.  Ştiinţa n-a confirmat până în prezent existenţa unui suflet nemuritor, deşi admit că există fapte greu de explicat deocamdată pe baza datelor şi a informaţiilor de care dispunem.

-Dar nici n-a infirmat-o – surâse sarcastic profesorul Faustin.

-Învăţăturile indiene despre reîncarnare mi s-au părut întotdeauna mai compatibile cu ideea unui Dumnezeu drept decât credinţa creştină în paradis şi infern – îşi urmă gândul Titus Ciumara.

-Hinduşii – se grăbi să adauge amfitrionul – au de altfel un argument destul de solid pentru a respinge aceste credinţe. Ei consideră că un om nu poate comite într-o viaţă decât un număr finit de fapte bune sau rele şi, prin urmare, ar fi nedrept să primească, în schimbul lor, beatitudinea sau damnarea veşnică. Şi ştim de asemenea că primii scriitori creştini, cum ar fi bunăoară Origen, au susţinut ideea metempsihozei, afirmând că fiecare suflet se reîncarnează de câte ori este nevoie pentru a ajunge la desăvârşirea spirituală, adică la Mântuire. Biserica a condamnat această învăţătură şi e lesne de  înţeles de ce: dacă oamenii se puteau mântui doar prin propriile puteri, serviciile ei ar fi devenit inutile şi ar fi încetat să mai fie o putere lumească.

– Eram scufundat aşadar în lectura acestor cărţi de esoterism – povesti mai departe Titus Ciumara – când, la un anticar bătrân din Sibiu, am găsit o cărţulie ciudată. Apăruse la Dresda în 1781 şi era semnată de un oarecare Pater Athanasius, nume care îmi era cu desăvârşire străin. După ce am răsfoit-o vreme de câteva minute, mi-am dat seama că mă aflu  în faţa unei cărţi rare, pe care n-am găsit-o ulterior decât în catalogul a două sau trei dintre marile biblioteci europene. Anticarul se uita la mine cu nişte ochi răi şi vicleni, iar după ce m-a lăsat să frunzăresc în voie, a binevoit să-mi spună că în principiu cartea nu este de vânzare, pentru că dacă ar vinde-o la preţul ei adevărat nu s-ar găsi nimeni să o cumpere şi să o vândă la orice alt preţ i se pare un lucru nedemn de un preţuitor de cărţi autentic. Pentru că ne cunoşteam de ceva vreme şi nu-i ocoleam niciodată dugheana când treceam prin Sibiu, până la urmă s-a decis să mi-o împrumute pentru o săptămână. Iar la despărţire n-a uitat să-mi spună că dacă nu-i voi aduce cartea la sorocul stabilit va şti să mă găsească şi în fundul pământului.

Am alergat la hotel şi m-am apucat de citit.  Credeam că o voi răzbi repede, dar mă înşelasem, cartea era scrisă într-un limbaj criptic şi alambicat, se cerea studiată temeinic şi nu doar răsfoită. Aşa că m-am  hotărât să-mi prelungesc cu o săptămână şederea în Sibiu, unde iniţial ar fi trebuit să zăbovesc doar patruzeci şi opt de ore, şi să copiez cartea. Din fericire nu avea decât o sută şaizeci şi de patru de pagini şi la capătul unei săptămâni aveam copia gata. I-am dus cartea înapoi anticarului, care aproape că mi-a smuls-o din mână şi mi-a spus, pe un ton care mi s-a părut maliţios şi batjocoritor, că speră din tot sufletul ca lectura ei să-mi fost de folos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: