faustin 10

Când mi-am venit în fire, nu mai eram în camera mea. Mă aflam într-o uriaşă încăpere gotică, care nu mi se părea totuşi necunoscută şi despre care  ştiam că era grefa de la Conciergerie. Mă număram printre însoţitorii unui bărbat înalt şi posomorât, cu nişte trăsături destul de distinse, îmbrăcat de sus până jos în negru, căruia eu îi spuneam tată, iar el îmi spunea ,,dragul meu Gabriel’’. Mai erau cu noi un tânăr elegant şi arătos,  înveşmântat tot în negru, al cărui început prematur de calviţie nu-i ştirbea cu nimic frumuseţea bărbătească – acela era fratele meu – precum şi un bărbat de vreo treizeci de ani, scund şi bondoc, îmbrăcat ca un om din popor şi cu capul acoperit cu o bonetă frigiană, despre care cunoşteam că se numeşte Gros şi că este valetul tatălui meu.

Lângă perete erau aliniate vreo cincisprezece persoane supravegheate de câţiva soldaţi cu baioneta la puşcă.  Acestia erau nefericiţii care urmau să fie conduşi în ziua aceea la eşafodul din Piaţa Revoluţiei. Unsprezece bărbaţi şi patru femei care purtau nişte cămăşi purpurii ce le ajungeau până aproape de călcâie. Tata a citit de pe o listă numele condamnaţilor, apoi i-a făcut un semn cu capul lui Gros. Acesta, înarmat cu o foarfecă, a trecut pe rând pe la toţi bărbaţii, le-a scurtat părul de la spate şi le-a retezat gulerele cămăşilor. Apoi eu am primit ordin să le leg mâinile. Se vedea că nu săvârşeam operaţia aceea pentru prima dată, căci o făceam cu oarecare îndemânare. Osândiţii nu încercau să schiţeze nici cel mai mic semn de împotrivire, erau palizi şi resemnaţi, gata să urce pe podina eşafodului ca nişte  vite duse la abator.

Ceea ce este ciudat cu adevărat e că nimic din visul sau leşinul acela nu mi se părea neobişnuit, chipurile şi locurile, îndeletnicirile la care eram supus îmi erau perfect familiare, ca şi cum întreaga mea viaţă de până atunci se derulase în acel spaţiu şi în acel timp, despre care nu avusesem până atunci mai multe cunoştinţe decât orice om înzestrat cu o cultură generală de nivel mijlociu.

La ieşirea din grefă, condamnaţii au fost urcaţi în trei căruţe. Fără să-mi fi spus nimeni dinante, ştiam că locul meu era în cea dintâi dintre ele, alături de tata , Henri – căci aşa se numea fratele meu – s-a urcat în cea de-a doua, iar Gros s-a căţarat în ultima, a scos din sân o bucată de pâine şi un cârnat şi s-a apucat să-şi ia gustarea de dimineaţă. Străzile pariziene  – şi trebuie să ştiţi că pe vremea aceea nu fusesem încă niciodată la Paris –  mi se păreau cunoscute, la fel ca şi  faţadele caselor, sau chiar firmele prăvăliilor pe lângă care treceam, ca unei persoane care făcuse drumul acela de multe ori. Nu m-am mirat nici că alaiul nostru, escortat de oamenii Gărzii Naţionale, era însoţit de un grup destul de numeros de bărbaţi, dar mai cu seamă femei, care strigau lozinci revoluţionare, îi doreau viaţă lungă lui Marat, fredonau cântece pe cât de deochiate pe atât de macabre, îi acopereau de ocări pe nefericiţii ce urmau să urce nu peste mult cele opt trepte ale eşafodului – ştiam perfect că eşafodul are opt trepte – sau scandau numele tatălui meu, ce domina întregul cortegiu cu statura lui impunătoare şi nu şi-a putut reţine o strâmbătură  în care amărăciunea se însoţea cu dezgustul cel mai profund. Muierile astea deşănţate, bete sau poate pe jumătate nebune, care se ţineau scai după căruţele condamnaţilor la moarte şi asistau la toate execuţiile, fuseseră poreclite ,,lingătoarele ghilotinei’’. Nici chiar când, ajunşi pe strada Saint-Honoré, am trecut prin faţa unei case sumbre şi nearătoase, n-am fost suprins să văd că unii dintre condamnaţi se înviorează brusc şi încep să strige blesteme şi vorbe de ameninţare, fiindcă ştiam că în casa aceea locuieşte, găzduit de dulgherul Duplay, Maximilien Robespierre.

După un drum de vreo două ore, căci căruţele înaintau destul de anevoios prin mulţimea de curioşi care se îngroşa tot mai mult, iar uneori soldaţii ce ne escortau trebuiau să ne croiască potecă, împărţind în dreapta şi în stânga lovituri vârtoase cu latul sabiei, am ajuns în sfârşit la locul de destinaţie. Am coborât din căruţe, executorii s-au urcat pe podina de supliciu, iar condamnaţii au fost înşiraţi la picioarele eşafodului, unde urmau să-şi aştepte rândul la ghilotină. Tatăl meu a mai citit odată lista cu cei osândiţi , apoi ne-a împărţit câteva ordine scurte: Gros şi Henri urmau să fie la basculă, iar eu trebuia să stau lângă coş.

Se cuvine să spun şi că vederea ghilotinei – de fapt n-am văzut niciodată aievea o ghilotină! – nu mi-a stârnit nici cea mai mica înfiorare.

În piaţă se adunase un număr destul de mare de privitori.

La un semn al tatălui meu, primul dintre condamnaţi a urcat anevoie, din pricina legăturilor de la mâini, care îi îngreunau mersul,  cele opt trepte. Era un bătrân cu o înfăţişare blajină, aproape cu siguranţă un fost om al bisericii. Înainte ca Gros şi Henri să-l prindă cu curelele de basculă, şi-a făcut semnul crucii, apoi a şoptit: ,,Doamne, îmi încredinţez sufletul mâinilor tale!’’. Pe urmă basculă a fost adusă în poziţie orizontală, împinsă puţin înainte,iar gâtul condamnatului potrivit în sinistra lucarnă a maşinii de omorât. Mă uitam la toate aceste preparative cu o perfectă indiferenţă.

Mulţimea din piaţă începea să dea semne de nerăbdare.

Tata a apăsat pe declic.

Cuţitul căzu vâjâind, sângele ţâşni cu putere, iar capul osânditului se rostogoli în coşul de la picioarele mele. M-am  aplecat, l-am ridicat cu o deplină stăpânire de sine şi m-am îndreptat spre marginea eşafodului ca să-l înfăţişez privitorilor, aşa cum se obişnuieşte la execuţii. Dintr-o dată am făcut însă un pas greşit şi, după o încercare nereuşită de a-mi regăsi echilibrul, m-am rostogolit de sus, m-am izbit tare de caldarâm şi mi-am pierdut cunoştinţa.

Când mi-am revenit, eram pe canapeaua din camera mea, leoarcă de transpiraţie şi cu o febră de patruzeci de grade. Medicii aveau să conchidă că făcusem o formă foarte gravă de gripă.

S-a făcut iarăşi pentru un timp linişte, căci fuseserăm cu toţii impresioniţi de povestea lui lui Titus Ciumara. Prima care a îndrăznit să rupă tăcerea a fost Daria Maru:

-Nu ştiu dacă voi mai putea să dau vreodată mâna cu dumneata, domnule Titus – spuse actriţa. Şi nu pot să-mi dau seama dacă glumea sau vorbea serios.

-Halucinaţii! Deliruri provocate de febră! –mârâi Lazăr Săvoiu.

-Posibil!- făcu Pius Brânzeica. Ceea ce m-a frapat pe mine a fost însă bogăţia de amănunte din acest vis, care se potrivesc foarte bine cu ceea ce cunoaştem din cărţi despre perioada Terorii. Întâmplător nu-mi lipsesc lecturile din acest domeniu şi pot să certific că  povestea domnului Titus este o reconstrucţie istorică fidelă, chiar uluitor de fidelă, pentru care l-ar invidia orice autor de romane istorice. Nu-mi pot explica acest fapt, în aparenţă plin de stranietate, decât ca efect al unor reminiscenţe de lectură. Ai citit mult despre Revoluţia Franceză, nu-i aşa, domnule Titus?

-Până atunci nu citisem aproape de loc – spuse Titus Ciumara. Prin preocupările mele, eu am fost legat sufleteşte întotdeauna de Franţa medievală şi renascentistă, de Franţa monarhică. Am detestat întotdeauna epoca Revoluţiei şi pe aşa-zişii săi eroi, care au fost în realitate nişte nebuni cu porniri criminale ca Marat, nişte desfrânaţi corupţi ca Danton, nişte jigodii ca Desmoulins sau nişte impotenţi măcinaţi de complexe ca Robespierre.

-Ciudat! Foarte ciudat! – replică Pius Brânzeica. Poate ai citit, dar nu-ţi mai aminteşti. Uităm atât de repede, cum mi se întâmplă adesea şi mie, cărţile care nu ne interează cu adevărat.

-Ciudat, într-adevăr! – binevoi să încuviinţeze şi profesorul Faustin.

-Vă avertizez că partea mai ciudată a istoriei mele începe abia de acum înainte – preciză Titus Ciumara.

-Cum, povestea dumitale mai are şi o continuare? – întrebă Ieronim Baiulescu. Oricum, mi se pare de pe  acum mult mai  ciudată decât povestirea mea despre doamna Brânduşa.

-Hai, omule, nu ne mai fierbe, poveste-ne şi continuarea! –strigă Radu Rogalschi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: