faustin

.

-Biserica Spirea Veche, unde a păstorit multă vreme părintele – vorbi mai departe profesorul Faustin –a fost una dintre podoabele cartierului nostru. Ctitorită  cam pe timpurile celui de-al doilea Grigorie Ghica-Vodă, de un grec bogat pe nume Spiros Hristofi, care, ajuns prin părţile noastre de lume a început să-şi spună Spirea, a dominat, cu silueta ei semeaţă, vreme de mai bine două sute de ani, dealul ce a primit după ea numele de Dealul Spirii. La biserica asta mă duceau părinţii mei să ascult duminica liturghia şi tot aici m-am spovedit şi am luat, de patru ori pe an, potrivit rânduielilor nostre bisericeşti, sfânta împărtăşanie, în prima mea tinereţe.

-Te mai împărtăşeşti şi acum, profesore Faustin? – întrebă pe un ton  răutăcios Lazăr Săvoiu.

-Pe vremea aceea – îşi duse mai departe vorbirea amfitrionul, ignorând întrebarea maliţioasă a prozatorului – parohul bisericii era părintele Andreicuţ. Puţini l-ar recunoşte în bătrânelul cocârjat şi neputincios de acum pe preotul tânăr şi arătos de atunci, cu ochii lui negri şi plini de blândeţe. Ajunsese vestit în tot Bucureştiul , dar nu pentru frumuseţea lui, ci pentru darurile sale duhovniceşti şi faima lui de om sfânt, şi mulţi credincioşi de prin cartierele îndepărtate ale oraşului şi-l aleseseră ca duhovnic. Şi trebuie să vă spun că nu cunosc om mai vrednic să poarte veşmintele preoţeşti decât părintele Andreicuţ. Om de desăvârşită bunătate şi smerenie trăia împreună cu cele două fiice ale sale – preoteasa îi răposase de timpuriu – în nişte condiţii foarte modeste, mai aproape de sărăcia lucie decât de bunăstare, iar cea mai mare parte din câştigurile lui era împărţită săracilor. Oricine trecea prin vreo lipsă sau vreun necaz, găsea întotdeauna la sfinţia sa o mână gata întinsă pentru ajutor.  Se cuvine însă să vă spun şi că, dacă părintele avea vreun defect, acesta era marea lui naivitate, căci era încă din tinereţe extrem de credul (asta pesemne pentru că sufletul lui curat nu putea să conceapă minciuna) şi putea fi înşelat până şi de un copil. De aceea au fost destui şi dintre aceia care au profitat de această slăbiciune a lui şi l-au stors de bani pentru nişte pricini născocite, unele atât de cusute cu aţă alba încât te şi minunai cum de puteau să fie crezute de un om în toată firea. Iubit şi respectat de enoriaşi, părintele Andreicuţ nu se bucura însă de aceeaşi preţuire din partea mai-marilor săi bisericeşti, care îl socoteau sărac cu duhul pentru că era indiferent la bunurile lumeşti, umbla în nişte veşminte preoţeşti cârpite şi vai de mama lor şi mai încurca uneori cântările liturghiei.

-Parcă ne-ai citi dintr-o hagiografie, profesore Faustin – zâmbi Titus Ciumara.

-Să existe oare şi asemenea popi? – se miră Radu Rogalschi.

Cu o rândunică nu se face primăvară – şuieră cu răutate Lazăr Săvoiu.

-Într-un cuvânt – continuă să povestească profesorul Faustin – mai-marii lui erau de părere că părintele Andreicuţ era un exemplu prost în toate privinţele, atât pentru credincioşi cât şi pentru preoţimea mai tânără, şi l-ar fi expediat bucuroşi în cine ştie ce parohie uitată de Dumnezeu, dacă n-ar fi fost atât de iubit de enoriaşi. Pe la sfârşitul anilor şaptezeci, când scăpărările de memorie ale părintelui începuseră să devină tot mai stânjenitoare, a fost convins în cele din urmă să se pensioneze. Vreo doi ani  i s-a îngăduit după aceea să-l asiste pe noul paroh, căruia îi încurca adeseori slujbele şi care i-a trântit în nas, până la urmă, uşa bisericii.  Şi tot cam pe vremea aceea a început să umble zvonul că biserica Spirea Veche va fi demolată din ordinul lui Ceauşescu, o data cu întregul cartier, pe locurile acestea urmând a se construi noul centru administrative al oraşului. Iar zvonul a devenit în curând certitudine. Singurul care a încercat să salveze biserica, după puterile lui, a fost  părintele Andreicuţ.

-Ce putea face un biet preot bătrân, când Ceuşescu se apucase să demoleze bisericile cu consimţământul sinodului şi al patriarhului? –  zise Pius Brânzeica.

-E meritul lui că a încercat. Alţii n-au făcut nici atât. Din păcate nici noi, scriitorii – spuse cu amărăciune Titus Ciumara.

-Când a auzit zvonurile despre demolarea bisericii – vorbi iarăşi profesorul Faustin – părintele Andreicuţ s-a hotărât să-i solicite o audienţă lui Ceauşescu. Ni-l putem închipui, îmbrăcat în veşmintele lui preoţeşti, cu o cruce în mână, pătrunzând în clădirea comitetului central, unde n-a putut trece însă de biroul de informaţii. Şi pentru că se arăta mai insistent decât le-ar fi fost pe placul celor ce răspundeau de paza clădirii, a fost îndepărtat  cu forţa şi ameninţat că dacă mai îndrăzneşte să se arate vreodată pe acolo va fi internat pentru toată viaţa într-un spital de psihiatrie.

Dar părintele nu s-a lăsat şi după multe şi mari stăruinţe a reuşit să ajungă la primul-secretar al sectorului care şi-a bătut joc de el: l-a sfătuit să scrie o cerere în care să solicite cruţarea bisericii, s-o depună la registratură, de unde va primi un număr de înregistrare, şi l-a asigurat că petiţia lui va ajunge, în cel mai scurt timp, direct pe biroul lui Ceauşescu. Bineînţeles că, suflet curat, cum îl ştim, părintele l-a crezut. Parcă îl văd şi acum, bântuind pe străzile din cartier, arătându-le tuturor celor pe care îi întâlnea peticul de hârtie  primit de la registratura sectorului de partid şi spunându-le că, prin umilele lui stăruinţe, dar mai ales prin voia şi puterea lui Dumnezeu, Ceauşescu îşi schimbase planurile şi ordonase ca Spirea Veche să fie cruţată. Cei mai mulţi dădeau din umeri cu nepăsare şi treceau mai departe, fiindcă gândul lor nu era la biserică, ci la propriile locuinţe, care urmau să cadă nu peste mult pradă buldozerelor. Casa asta şi încă vreo câteva din vecinătate au rămas în picioare doar printr-un miracol.

Speranţele atât de naive ale părintelui Andreicuţ s-au dovedit însă, aşa cum bine ştim astăzi, nişte biete copilării. Buldozerele au luat cu asalt Spirea Veche în primăvara lui 1984. Se adunaseră în ziua aceea în jurul bisericii un număr oarecare de credincioşi. Venise în mare grabă şi părintele Andreicuţ în veşmintele lui preoţeşti peticite. Înţelesese în sfârşit că cei de la partid îl înşelaseră şi că nu-şi mai putea pune speranţa decât în ajutorul lui Dumnezeu, aşa că s-a pus în genunchi şi a început să se roage. Iar bătrânele din cartier spun că rugăciunea lui a fost ascultată: în ziua aceea buldozerele s-au opintit în zadar, biserica a rămas în picioare, suferind doar câteva mici stricăciuni.

-Am citit că a fost una din primele construcţii bucureştene care avea avea o structură de rezistenţă de beton armat – spuse Pius Brănzeica.

-Ba o fi salvat-o de la demolare popa cu rugăciunile lui! – se auzi glasul lui Lazăr Săvoiu.

-Chiar niciunul dintre dumneavoastră nu credeţi în miracole? – murmură Maia Cantuniary. Eu am auzit că la un moment dat Gheorghiu-Dej şi vechiul său prieten, patriarhul Justinian, au hotarât ca moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov să fie mutate la mănăstirea Cernica. Dar racla cu moaşte s-a făcut dintr-o dată atât de grea, încât n-a putut fi urnită din loc, ca semn că sfântul dorea să se odihnească şi pe mai departe în Biserica Patriarhiei.

-O fi adevărat? Ce spui, Colonele?- întrebă profesorul Faustin.

-Nu ştiu, n-am fost de faţă. Nişte zvonuri ştiu că au circulat – mormăi Colonelul.

-Cum, nici instituţia dumneavoatră nu era atotştiutoare? – râse Radu Rogaslchi.

-În munca noastră – răspunse Colonelul – păstrarea secretului e un principiu de bază. Nu căpătam niciodată mai multe informaţii decât cele absolut necesare pentru îndeplinirea misiunilor pe care le primeam şi ne era strict interzis să vorbim între noi despre aceste misiuni.

-Nu povesteşti mai departe, profesore Faustin? – întrebă nerăbdătoare Daria Maru.

-Au rămas puţine de povestit. În noaptea următoare buldozerele au dispărut, iar părintele Andreicuţ a fost ridicat de securitate. A doua zi, în tot cartierul nu se vorbea decât că bietul preot bătrân şi neputincios săvârşise o minune, salvând Spirea Veche de demolare. Oamenii îşi făceau însă iluzii: biserica avea să fie dinamitată doar peste câteva nopţi. Iar părintele va reveni în cartier după mai multe luni, cu minţile încă şi mai tulburi decât înainte. De atunci a căpătat obiceiul să rătăcească pe la case, închipuindu-şi că a fost chemat pentru cine ştie slujbă, aşa cum l-aţi văzut şi în noaptea aceasta.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: