faustin

Poate că Faustin ne-ar mai fi povestit multe despre părintele Andreicuţ, dar Aglăiţa a revenit tocmai atunci în camera de oaspeţi, trăgându-l de mână după ea, ca pe un copil, pe omul lui Dumnezeu.

-Bine ai venit pentru a doua oară printre noi, părinte Andreicuţ! – cuvântă gazda noastră. Aglăiţa o să-ţi aducă un scaun şi o să şezi şi sfinţia ta la masă cu prietenii mei, să cinsteşti din bucatele noastre.

-Şi mortul, tată? – făcu preotul. Nu v-am spus că sunt aşteptat la un mort? Şi mi se pare că am rătăcit adresa…

-Să stăm mai întâi la masă, părinte, mulţumindu-i lui Dumnezeu că avem un acoperiş deasupra capului, un foc bun în sobă, ceva de pus pe masă şi ceva de turnat în pahar. Apoi, după ce s-o mai potoli viforniţa de afară, Aglăiţa o să te conducă unde va fi voia sfinţiei tale.

-La mort, tată, unde în altă parte? Numai să nu-mi fi uitat acasă epitrahilul…

-Lasă că merge şi fără epitrahil! –  râse Lazăr Săvoiu.

Între timp, Aglăiţa mai aduse un scaun şi preotul fu aşezat între Pius Brânzeica şi Colonel. N-aş putea spune că prezenţa lui îmi făcea o plăcere deosebită. Cred că acelaşi sentiment îl încercau şi ceilalţi, căci limbile amorţiseră din senin şi în camera de musafiri a profesorului nu se mai auzi pentru o vreme decât respiraţia şuierată şi bătrânicioasă a părintelui Andreicuţ. Tăcerea a fost spartă de un cor de lătrături violente, care izbucnise undeva în apropiere.

-Lupii Sfântului Andrei! – spuse zâmbind profesorul Pius.

-Nici poveste, prietene! Sunt doar câinii din Dealul Spirii! – veni replica amfitrionului.

-Trebuie să mărturisesc că, aşa materialist cum sunt – vorbi mai departe Pius Brânzeica – nu mi-ar face nicio plăcere, într-o noapte ca asta, să trec prin apropierea unui cimitir.

-Cimitirele! – şuieră dispreţuitor Lăzăr Săvoiu. M-am convins pe pielea mea că toate poveştile astea despre cimitire nu sunt decât nişte gogomănii, atunci când nu sunt de-a dreptul nişte minciuni sfruntate.

-Cum aşa? – întrebă cu vocea ei stinsă Maia Cantuniary.

-Îmi vine să mor de ruşine când mă gândesc la istoria asta. Deşi îmi place să mă consider un om cu capul pe umeri, am trecut şi eu într-un rând printr-o frică îngrozitoare.

-Credeam că domnia ta nu cunoşti ce e frica – zise Ieronim Baiulescu.

-Probabil există în fiecare din noi o frică atavică de supranatural, pe care am moştenit-o de la strămoşii noştri: oamenii primitivi – conchise profesorul Pius.

-Ştiţi foarte bine – continua prozatorul – că sunt omul cel mai puţin înclinat către superstiţii de pe faţa pâmîntului, iar întâmplarea de care mi-am amintit n-a făcut, până la urmă, decât să-mi confirme convingerile.

-Poate vei avea bunătatea să ne povesteşti – zâmbi în felul său onctuos Titus Ciumara.

-Povestea asta s-a petrecut acum mai bine de douăzeci de ani. Începusem să am nişte arsuri la stomac, să mănânc în silă şi să slăbesc.

-N-o fi fost de la votcă? – interveni pictorul Ieronim. Sau ţi-or fi strecurat în pahar prietenii tăi, scriitorii, niscaiva şoricioaică?

-Dacă mă mai întrerupeţi, nu vă mai povestesc nimic – se burzului prozatorul.

-Isprăveşte cu răutăţile, Ieronim, şi lasă-l să povestească – spuse Daria Maru.

-Medicii au constatat că sufăr de o gastrită şi mi-au recomandat o cură de ape într-o staţiune din Transilvania. Mi-am găsit cameră într-o vilă mai mărginaşă, de sub ferestrele căreia începea o pădure deasă de brazi. Locul era frecventat mai cu seamă de pensionari şi nu prea oferea prilejuri de distracţie, aşa că am fost apucat de o plictiseală de moarte. Recepţionerul m-a sfătuit să fac câteva excursii în împrejurimile staţiunii, unde, spunea el, ar fi existat nişte peisaje comparabile cu cele elveţiene. dar  eu nu sunt mare amator de drumeţii, iar aşa-zisa natură nu-mi spune nimic. Aşa că singura distracţie rămânea cinematograful. Acesta însă era situat în centru, iar până acolo aveam de făcut, urmând cotiturile şoselei, vreo trei kilometri. Din fericire exista însă şi o scurtătură. Iar faptul că aceasta trecea prin cimitirul localităţii nu mă deranja din cale afară, căci n-am împărtăşit niciodată teama superstiţioasă a unora de morţi şi de cimitire.

Filmul se schimba din două în două zile. Rulau de obicei filme vechi, pe care le mai văzusem cu ani în urmă la Bucureşti, dar sala era totdeauna aproape plină, probabil pentru că toată lumea suferea, ca şi mine, de plictiseală.

Cinematograful era situat, aşa cum vă spuneam, chiar în inima acelui orăşel balnear, într-o clădire în care funcţionase pe vremuri, după spusele localnicilor, un mic teatru de varietăţi, unde obişnuiau să poposească felurite trupe, româneşti sau străine. Câţiva cântăreţi, câteva numere de balet, eventual şi un număr de iluzionism. Veneau însă, cel puţin o dată într-un sezon, şi unele nume de faimă ale Bucureştiului.   Pe frontispiciul clădirii era chiar şi o placă comemorativă, care le aducea la cunoştinţă celor interesaţi că în sala aceea concertase, la 3 martie 1938, regina cântecului românesc, Maria Tănase. Odată cu lăsarea serii, piaţeta în care era aşezat cinematograful  devenea locul cel mai populat al staţiunii. Acolo se aflau şi două restaurante unde, după terminarea filmului, se putea consuma o bere rece, o pereche de cremvursti cu hrean sau niste uriaşe sniţele vieneze care, după cum se lăudau cei de prin părţile loculuii, erau cele mai bune din România. Iar prin piaţetă mişunau tot felul de vînzători ambulanţi ce te îmbiau cu floricele, cu covrigi proaspeţi, cu acadele, cu porumb fiert sau cu baloane de toate culorile.

Mergeam la film de două ori pe săptămână, iar la întoarcere traversam cimitirul, care nu era pentru mine decât un loc oarecare, cu toată seninătatea, ca un om cu capul pe umeri, ce n-a crezut, nici măcar în copilărie, în poveştile cu stafii. Într-o seară s-a întâmplat însă ca filmul să se termine ceva mai devreme. N-aveam niciun chef să mă întorc la hotel, unde nu mă puteau aştepta decât câteva ore de plictiseală. Aşa că m-am aşezat pe una dintre terasele din apropierea cinematografului şi am comandat o sută de grame de votcă, deşi medicii mă opriseră de la băutură.  Era o vreme plăcută. După ce în timpul zilei fusese arşiţă, acum se lăsase răcoarea şi se simţea puternic mirosul teilor înfloriţi din grădina publică. Terasa era plină de lume, iar un acordeonist cu tâmplele încărunţite se plimba printre mese, delectându-i pe clienţii localului cu nişte şlagăre interbelice care te pătrundeau până la inimă.

-Ai şi tu inimă? – nu se putu abţine Radu Rogalschi.

-Mă simţeam bine – continuă Lazăr Săvoiu după ce-i aruncă gazetarului o privire nimicitoare. Am mai comandat o votcă. Apoi am vrut să încerc celebrul şniţel vienez al restaurantului, care s-a dovedit într-adevăr delicios şi mi-a făcut poftă de câteva halbe de bere. Am plecat de acolo către ora închiderii. În piaţeta din vecinătate se făcuse pustiu. Mai rămăseseră câţiva vânzători ambulanţi, ce îşi adunau mărfurile şi se pregăteau să pornească spre casă. Am luat, ca de obicei, cărarea bătută a cimitirului.  O uriaşă lună plină făcea să fie lumină aproape ca ziua. Era o linişte adâncă, atât de adâncă, încât dacă ai fi lăsat să-ţi cadă pe jos o monedă de zece bani, clinchetul ei ţi s-ar fi părut asemănător cu acordurile unei fanfare.

Ajunsesem pe la mijlocul cimitirului, când am auzit portiţa din spatele meu deschizându-se cu zgomot. Am întors instinctiv capul şi am simţit că mi se face părul măciucă de groază. În lumina lăptoasă a lunii, care adesea învăluie lucrurile într-un abur de irealitate, am văzut o arătare înfăşurată în ceva alb şi  parcă fosforoscent, care mi s-a părut că ar fi un giulgiu; vedenia avea sub brat un obiect lung şi întunecat, ce aducea cu un sicriu de copil. Genunchii au început să-mi tremure, am rămas ca paralizat, neputând să-mi dezlipesc ochii de la nălucirea aceea, şi am scos un urlet de groză. Atunci aşa-zisa stafie, dându-şi seama pesemne că are în faţă un ins mort pe jumătate de frică, a strigat la rândul ei din toate puterile:

-Hai la covrigi proaspeţi!

Nu era decât unul dintre vânzătorii ambulanţi din piaţeta cinematografului, care, după ce-şi vânduse covrigii, se întorcea acasă, scurtându-şi drumul prin cimitir. Ceea ce mi se păruse giulgiu era doar un halat alb, iar aşa-zisul sicriu de copil – un banal coş de răchită… Iată aşadar că pretinsele întâmplări supranaturale  au întotdeauna explicaţiile cele mai simple şi mai fireşti, m-am convins de asta din propria mea experienţă.

-Oare nu cumva faci o generalizare pripită, prietene? – zâmbi profesorul Faustin. Nu poţi trage o concluzie generală, bizuindu-te pe un unic eveniment. E o chestiune elementară de logică.

Lazăr Săvoiu se pregătea să riposteze, dar fu întrerupt de vocea groasă a colonelului:

-Dumneata ai avut noroc. Te-ai ales doar cu puţină frică. Alţii şi-au pierdut viaţa în împrejurări asemănătoare. Am întâlnit şi eu un asemenea caz în prima mea tinereţe. Şi mi-a fost imposibil să dovedesc că a fost o crimă premeditată, aşa cum bănuiam eu, şi nu doar un accident.

-Ne povestiţi? – susură Maia Cantuniary.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: