faustin

-Trebuie să ştiţi că, spre deosebire de mulţi dintre dumneavoastră, eu mi-am început cariera foarte de jos şi, înainte de a trece în munca de informaţii, am lucrat la început în miliţie. Întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc s-a petrecut pe vremea când nici nu-mi ieşiseră bine tuleiele şi eram şef de post într-un sat oarecare din nord. Oamenii locului erau în general paşnici şi nu-mi dădeau mare bătaie de cap: mici furtişaguri, certuri între vecini, mai rar câte o încăierare între flăcăi, la bufet, care se lăsa cu niscaiva nasuri sparte şi niscaiva amenzi. Singurul care îmi dădea cu adevărat de furcă era un ţăran mic şi spânatic, de vreo treizeci de ani, poreclit Hămesitul. Fire arţăgoasă şi violentă, acesta era certat cu mai bine de jumătate din oamenii satului  şi nu era scandal sau bătaie în care să nu fie amestecat. Pe unii îi ameninţase cu moartea, pe alţii că le va otrăvi animalele sau le va aprinde casele. Cu toate acestea, puţini veneau să-l reclame la miliţie, căci le era frică de Hămesit, nu atât din cauza ameninţărilor, care puteau fi socotite nişte vorbe în vânt, spuse la un pahar de rachiu, cât mai ales din cauza sprâncenelor lui împreunate şi a ochilor săi verzi, despre care babele spuneau că au puterea de a deochia. Rămăsese văduv de timpuriu şi ducea de unul singur o gospodărie destul de prosperă, căci de muncitor era muncitor şi nici nu întrecea foarte des măsura la băutură.

Vecinul cel mai apropiat al Hămesitului era Toader Boţan, căruia sătenii îi spuneau Moş Toader, nu pentru că ar fi fost din cale afară de moş (abia dacă trecuse de cincizeci de ani), ci pentru începuse să încărunţească încă de pe vremea când fusese flăcău, iar atunci când am ajuns eu şef de post în satul acela deja albise în întregime. Greu să-ţi imaginezi doi oameni mai diferiţi decât aceşti doi vecini, care de altfel nu-şi mai vorbeau de câţiva ani. Spre deosebire de Hămesit, Moş Toader era un om liniştit şi blajin, ce, din pricina unei boli de inimă, trebuise să o lase mai domol cu munca, aşa că tot greul gospodăriei cădea pe seama nevestei sale, Raveica, o femeie zdravănă ca un animal de povară şi mult mai tânără decât el. O mână de ajutor mai primea Toader Boţan şi de la fratele lui mai mic, un om cam greu de cap, dar sănătos şi voinic, dedat însă din păcate la băutură.

Eram în sat de vreo jumătate de an când fratele mai mic al lui Moş Toader a murit pe neaşteptate. După înmormântare, aşa cum se obişnuieşte prin locurile acelea, Boţan şi-a poftit prietenii şi cunoscuţii mai  apropiaţi la bufet, să golească un pahar pentru sufletul mortului. După cum aveam să aflu a doua zi, petrecerea s-a prelungit până spre miezul nopţii. La bufet fusese prezent şi Hămesitul, care bea de unul singur, rezemat de tejghea şi cu spatele întors ostentativ către masa de parastas. A plecat înaintea celorlalţi şi părea binişor ameţit. Nu peste multă vreme s-a pus capăt şi parastasului. Toader Boţan, despre care martorii spun că, împotriva obiceiului său, întrecuse zdravăn măsura la băutură, a plecat ultimul, însoţit de unul din prietenii mortului, şi, ca să-şi scurteze drumul spre casă, a luat-o, ca şi domnul Săvoiu, pe drumul ce traversa cimitirul. Când a ajuns aproape de mormântul proaspăt al fratelui său, Boţan a izbucnit într-un hohot de plâns şi a strigat printre lacrimi:

-Hai, frăţioare acasă!

-Vin acum! – se auzi atunci din iarbă un glas răguşit şi afund, care venea parcă din adâncul pământului.

Moş Toader s-a prăbuşit ca lovit de un trăznet, iar prietenul mortului a luat-o la fugă, apucat de o spaimă cumplită, şi nu s-a oprit decât la locuinţa preotului, pe care l-a trezit din somn, i-a spus că fratele lui Boţan a înviat şi i-a povestit, bâlbâindu-se groaznic şi tremurând din toate încheieturile, întâmplarea din cimitir. Om bătrân şi cu scaun la cap, preotul a reuşit de bine de rău să-l liniştească, apoi s-a îmbrăcat şi, târându-l după el aproape cu forţa pe martorul încă nerevenit cu totul din groaza pe care o încercase, a venit într-un suflet să mă trezească. Nu credeam în întâmplări supranaturale, totuşi eram convins că în cimitir se petrecuse ceva. După ce l-am dus acasă  pe prietenul răposatului şi l-am dat în seama nevestei, rugându-l pe preot să mă însoţească, am pornit-o spre cimitir. Acolo, la lumina unei lanterne puternice, pe care avusesem grijă s-o  iau cu mine, am descoperit, lângă mormântul fratelui său, trupul neînsufleţit al lui Toader Boţan.

Procuratura a deschis o anchetă, s-a constatat că Moş Toader murise în urma unui infarct, iar declaraţiile martorului au fost luate drept simple elucubraţii şi puse pe seama alcoolului. Eu însă aveam bănuielile mele, pe care am încercat să i le înfăţişez procurorului ce ancheta cazul: mi se părea evident că Hămesitul nu era străin de întâmplarea din cimitir. Procurorul m-a ascultat plictisit, a dat din mână a lehamite şi mi-a spus că dosarul este închis. Eram prea mic şi prea neînsemnat pe vremea aceea ca bănuielile mele să fie băgate în seamă de cineva. Dar am rămas până astăzi cu convingerea că moartea lui Toader Boţan a fost o crimă pusă la cale cu sânge rece de o minte pe cât de ascuţită pe atât de perversă. Cu atât mai mult cu cât, doar peste câteva luni, Hămesitul s-a însurat cu văduva răposatului. Asemenea crime însă, din păcate, nu pot fi dovedite şi aduse în faţa justiţiei niciodată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: