faustin

Primul care rupse tăcerea după ce Colonelul termină de istorisit fu Lazăr Săvoiu.

-Crimă, accident sau ce va fi fost – făcu el – n-a fost nici asta o întâmplare supranaturală.

-Nu ştiu dacă putem face atât de uşor diferenţa dintre natural şi supranatural – zise profesorul Faustin. Din nefericire, majoritatea dintre noi avem o idee cam mărginită despre natură şi ignorăm acele energii care n-au fost descoperite încă de instrumentele noastre de observaţie. Natura e una, prieteni, nu există natural şi supranatural.

-Ştim – replică prozatorul. Dumneavoastră credeţi în spirite. Probabil şi în fantome.

-Energiile pe care tradiţia le numeşte spirite sunt la fel de naturale ca şi magnetismul sau electricitatea, prietene – spuse amfitrionul. Dar detectarea lor cere nişte instrumente de observaţie speciale, deosebite de cele care acţionează asupra universului fizic. Ştim prea bine că nu putem auzi cu ochii,  nici vedea cu urechile. Sau că nu putem măsura temperatura cu ajutorul unui galvanometru.

-Eu nu cred în spirite – veni replica lui Pius Brânzeica – dar sunt gata să accept că există multe întâmplări stranii, pe care nu ni le putem explica cu datele de care dispune ştiinţa actuală. Sau că există uneori nişte coincidenţe ciudate, care fac ca lumea din jurul nostru să-şi iasă oarecum din făgaşul obişnuit, căpătând un aer de irealitate. Am trecut cândva şi eu printr-o asemenea experienţă.

-Poate ne povestiţi, domnule profesor – spuse Ieronim Baiulescu.

-Sper că nu aşteptaţi din partea mea o istorie cu fantome – zâmbi profesorul Pius.

-Am auzit destule în seara asta – mârâi Lazăr Săvoiu.

-De fapt, întâmplarea de care mi-am amintit e foarte banală. Nici măcar nu ştiu dacă merită povestită.

-Eu sunt sigur că merită – făcu profesorul Faustin.

-Există o parte a vieţii mele de care nu-mi face nici o plăcere să-mi amintesc – îşi începu povestirea Pius Brânzeica. Dumneavoastră mă cunoaşteţi ca pe un om destul de sobru şi de echilibrat şi ca pe un matematician nu lipsit poate de anumite merite ştiinţifice. Trebuie să vă mărturisesc însă că n-am fost totdeauna aşa, iar până pe la treizeci de ani am dus viaţa unui nesăbuit. Nu mi-au displăcut experienţele boeme şi chiar am cochetat o vreme cu poezia. Încă din timpul liceului am început să fiu pasionat de matematică şi de filosofie, bineînţeles nu de marxismul de doi bani, care se preda pe vremea aceea în şcoli, ci de filosofia adevărată. Am început să-i citesc, în măsura în care era posibil atunci, pe marii filosofi, care adeseori îmi puneau mintea la grea încercare, iar, după ce mi-am luat examenul de bacalaureat, m-am decis să dau admitere la facultatea de filosofie din Bucureşti, spre marea amărăciune a părinţilor mei, care ar fi dorit să urmez medicina. Mă consideram bine pregătit, ignorând în naivitatea mea de atunci, că trebuie să mă pun la punct şi cu ideologia comunistă a momentului. Buchisisem câte ceva din Aristotel, din Hegel, nu-mi erau cu totul străine nici scrierile de tinereţe ale lui Marx, dar habar n-aveam ce conţin ultimele documente de partid sau ultimele cuvântări ale lui Ceauşescu. Aveam să mă trezesc la realitate însă chiar în sala de examen, când mi-am dat seama că nu pot face faţă subiectelor, care nu aveau nimic de a face cu ceea ce pregătisem eu. N-am reuşit, fireşte, şi le sunt recunoscător până astăzi celor care nu mi-au acordat note de trecere, deoarece sunt sigur că, dacă aş fi trecut cu bine de acel examen, viaţa mea ar fi intrat într-o fundătură. Aşa cum ştiţi, facultatea de filosofie de atunci nu pregătea filosofi, nici măcar profesori de filosofie, ci activişti de partid.

-Iar pentru matematică ar fi fost o grea pierdere – surâse profesorul Faustin.

-M-am întors cu coada între picioare în oraşul natal, decis ca în anul următor să dau admitere la facultatea de matematică. Părinţii mei s-au arătat destul de dezamăgiţi, iar eu, pentru că nu voiam să mai trăiesc pe spinarea lor, am început să-mi caut un loc de muncă. Şi nu era un lucru uşor, căci cu o diplomă de liceu nu puteai aspira la mai mult decât un post de muncitor necalificat într-una din marile uzine ale oraşului.  Până la urmă m-am angajat şi în aceste condiţii. Şi pot să vă asigur că cele câteva săptămâni pe care le-am petrecut în turnătoria unui complex metalurgic au reprezentat una dintre cele mai traumatizante experienţe prin care am trecut vreodată. Hala uriaşă, cu cuptoarele ei şi cu aerul său înecăcios, greu respirabil, mi se părea un infern. Constituţia mea fizică, încă de pe atunci destul de firavă, mă făcea inapt pentru munca grea din turnătorie. Deşi mi se încredinţau treburile cele mai uşoare, după opt ore de lucru mă întorceam acasă frânt de oboseală şi cu nişte dureri ce îmi săgetau toţi muşchii, care nu mai fuseseră  supuşi niciodată la o asemenea solicitare. Coşmarul ăsta a durat vreo şase săptămâni. Atunci  părinţii nu m-au mai lăsat să merg la uzină şi au decis să stau acasă un an, ca să mă pot pregăti serios pentru examenul de admitere.

-Până acum o povestire cât se poate de realistă – spuse Ieronim Baiulescu.

-Şi de banală, aşa cum v-am prevenit – zâmbi profesorul Pius.

-Povestiţi mai departe, domnule profesor! – făcu Daria Maru.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: